Un titlu prea lung, o idee prea scurta

miercuri, 01 august 2018

Dupa cel mai prost film vazut vreodata, A fost sau n-a fost, cu cel mai stupid titlu folosit vreodata, iata ca suntem anuntati ca a aparut un nou film românesc, de data asta cu cel mai lung titlu din lume, pe deasupra însotit si de ghilimele! E vorba despre „Îmi este indiferent daca în istorie vom intra ca barbari”, a lui Radu Jude, aflat la al saselea lungmetraj.

 Îl mentionam acum doar pentru ca aflam dintr-o stire transmisa de Agerpres ca a câstigat  Marele premiu – Globul de Cristal al Festivalului de Film de la Karlovy Vary, fiind primul lungmetraj românesc care a primit trofeul prestigiosului eveniment din Cehia, ceea ce este un motiv de bucurie culturala. În plus, filmul lui Jude a fost premiat si cu distinctia „Europa Cinemas Label”, creata în 2003 pentru a îmbunatati distributia si promovarea filmelor europene în cinematografe.

 Asta despre premii. Dar despre ce este vorba în film? „Îmi este indiferent daca în istorie vom intra ca barbari” spune povestea realizarii unei reconstituiri istorice pentru un spectacol de strada,  iar presa de specialitate l-a numit „un semnal de alarma inteligent” privind populismul, „un interogatoriu provocator, sarcastic si crucial între trecut si prezent” si „o comedie-drama îndrazneata”, se mai arata în stirea mentionata.

 În legatura cu titlul, Radu Jude a tinut sa lamureasca lucrurile: „Titlul este un citat, de aceea e pus între ghilimele. Fraza a fost rostita în Consiliul de Ministri, în vara lui 1941, de catre domnul profesor Mihai Antonescu. Desi nu este o invitatie la dialog, fraza angajeaza în mod direct viitorul, asa ca am hotarât sa îi oferim domnului profesor un raspuns, unul cinematografic. Un «arc peste timp», cum ar veni”. Cum ar veni, este un film politic, comparând, ceea ce nu se poate compara în general, si anume doua perioade istorice total diferite. Foarte frumos!

 Situl Cinemagia ofera si câteva comentarii interesante al unui critic de film ascuns sub semnatura anonima din care am retinut câteva idei: „pe ambele planuri temporale, trecutul si prezentul, filmul are toate sansele sa provoace o binevenita dezbatere în România. 380.000. Numarul de evrei pe care românii i-au exterminat, în diverse forme si din diverse cauze, în timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, 380.000. Un numar care nu ar trebui sa dispara niciodata din gândurile românilor, o natie prea dispusa sa celebreze succesele trecutului, oricât de apocrife si deloc pregatita sa-si asume si episoadele mai sumbre ale acestuia...

 Vedem o reconstituire a esentei holocaustului românesc în regia protagonistei Marianei Marin (Ioana Iacob), o tânara regizoare de teatru care nu se sfieste sa spuna întregul adevar. Faptul ca planuieste sa o faca în Piata Revolutiei, cu zvastici si citate antisemite proiectate pe Palatul Regal si în ochii unei multimi de gura-casca îi ridica nenumarate probleme, pentru ca aspectele controversate atrag atentia Primariei, iar aceasta îsi trimite rapid un reprezentant, pe alunecosul Movila (Alexandru Dabija), pentru a se asigura ca reconstituirea nu va provoca un scandal. Jude creeaza un teren fertil pentru a explora variate aspecte ale rasismului si ale antisemitismului, atunci si acum”.

 Am înteles, filmul este o provocare,  care „trebuie laudat pentru miza politica: este o invitatie la introspectie si la reevaluarea statutului de vesnica victima al românilor în fata istoriei”. 

 Numai ca unii considera filmul o arta, nu platforme provocatoare, nu alarme, nu interogatorii provocatoare, nu recuperari ale trecutului, toate acestea fiind rezervate jurnalismului si istoricilor. Filmul nu trebuie sa înlocuiasca vechi propagande cu unele de tip nou. Asa cum ne opuneam, pe vremuri, ideii de „om nou”. Analiza unui film trebuie sa fie una critica, nu una ideologica. Mai ales când ideologiile se schimba...

GEORGE CUSNARENCU