Cine crede in muze?

miercuri, 06 iunie 2018

Savurand colectiile cu operele maestrilor, nu gasim decat o imagine aproape sablonizata a mult-trambitatelor muze: tinere femei cu trupuri de zeite si cu vesminte vaporoase, in ipostaze ce aduc aminte de menirea lor de inspiratoare pentru artisti, dar intotdeauna... singure. Unde sunt cei care ar trebui sa profite de prezenta lor divina?

Solitudinea profunda in care se zbat neputincioase muzele (atat in arta picturii, cat si-n sculptura) este, sa recunoastem, paradoxala. Caci, daca nu le savureaza nici un artist cantecele, dansul, versurile si invataturile, atunci cum isi mai exercita menirea cu care au fost harazite de zei? Din cauza acestei contradictii, o muza poate arata „oricum”, numai frumoasa si talentata sa fie. Un alt izvor al acestei inadvertente este insasi originea lor. Sunt fiicele lui Zeus (si atunci sunt noua), ori ale lui Pierus (si se reduc la sapte), cat despre mame, licitatia este deschisa. Pedigriul lor depinde exclusiv de autor, de la Hesiod (sec. VII i.Ch.) si pana la Pausanias (sec.II d.Ch.). E prea apetisant subiectul pentru a se instala o uniformitate a identitatii lor. Absenta misterului le-ar afecta faima.

 De ce nu sunt reprezentate muzele in prezenta beneficiarilor farmecului lor? Majoritatea covarsitoare a lucrarilor le situeaza intr-un peisaj bucolic, fie toate noua, fie grupate cate doua-trei. Cu alte cuvinte, maestrii picturii, de la Renastere si baroc si pana la neoclasicism, le plaseaza in mijlocul naturii, intr-o poiana izolata unde barbatul care ar vrea sa le absoarba splendoarea talentului ar trebui sa se furiseze ca un intrus si sa le pandeasca rabdator clipele in care se decid sa cinte, sa danseze, sa recite, sa citeasca bolta cereasca sau sa inalte imnuri eroilor... Fara voia lor, marii pictori ai lumii incremenesc muzele in singuratate, cand, de fapt, ele ar trebui sa faca vizite simandicoase celor haraziti sa le simta prezenta. Asadar, daca
ne-am lua ad-litteram dupa reprezentarea lor picturala, muzele sunt doar o amagire. Poetii, prozatorii, compozitorii, dramaturgii, coregrafii, astronomii traiesc doar cu inchipuirea unei surse de inspiratii, caci sursele geniului lor creator se ascund ca bobul de roua cand da soarele.
 
 O trezire la realitate din acest vis frumos ne-a fost propusa de Platon, inca din secolul IV i.Ch. El a „descoperit” o a zecea muza in persoana primei poetese a lumii, „dubioasa” Sappho din insula Lesbos. Iar disperarea de a concretiza macar o muza a continuat si, dupa Renastere, au aparut o avalansa numita „a zecea muza”, din care faceau parte, printre altele, poetesele Juana Ines de la Cruz (Mexic), Anne Bradstreet (Anglia) si Energeia (inventata de poetul Gabrielle D’Anunzzio, unul din mentorii lui Mussolini).

 Muzele sunt printre noi. O demonstreaza si maestrul Gustave Courbet in „Atelierul pictorului”, unde o femeie nuda pozeaza artistului, intr-o sala plina cu o multime pestrita. Doar artistul o remarca... Mai aproape de zilele noastre, gravorul american Grant Silverstein a scandalizat publicul prin lucrarea „Convocarea muzelor” (1996), in care tinerele vaporoase trag o betie pe cinste, asa, ca intre fete. Sau ca-ntre zeite? Homer nu le-a interzis sa traga la masea.

PAUL IOAN