Apa si erotismul

miercuri, 29 noiembrie 2017

De multe ori suntem tentati sa cautam legaturi tematice facand un arc peste timp in evolutia picturii universale, pentru a demonstra ca marii maestri isi cunosc foarte bine inaintasii. Si pentru ca senzualitatea femeii este o prioritate pentru orice suflet sensibil, ne-am oprit la o conexiune foarte interesanta pentru generatia impresionistilor. Ce legatura ar putea fi intre Rembrandt si Cézanne, Degas si Renoir, personalitati de prima marime despartite de cel putin trei secole?

 Una dintre cele mai duioase reprezentari feminine ale sobrului si intunecatului Rembrandt (un admirator nedisimulat al lui Caravaggio) este „Femeie la scaldat”, o panza rarisima dedicata celei de-a doua sotii a sa, Hendrickje Stoffels (cu douazeci de ani mai tanara). Femeia care intra sfioasa in rau, ridicandu-si poalele fustei a reprezentat punctul de pornire pentru o tema de mare audienta a impresionistilor. Privitorul panzei din anul 1654 percepe o feminitate abia schitata, iar nuantele erotice sunt abia sugerate. Peste mai bine de trei sute de ani, acea panza a lui Rembrandt avea sa fie declansatoarea ciclurilor de femei imbaindu-se, in variante cu un scenariu suficient de divers.

 Cézanne este cel care a preferat aproape in toate compozitiile un grup de nuduri, incepand cu faimoasa panza „sase femei la scaldat” (1874). Maestrul recidiveaza iar numarul femeilor care se pregatesc sa intre in apa sau care abia au iesit din rau incepe sa scada. La Renoir, aproape intotdeauna scena este populata de o singura femeie si de multe ori aceasta sta cu spatele la privitor. La randul sau, Degas intra in intimitatea acestui moment domestic si prefera sa priveasca femeia simpla care face baie intr-o copaie – element care demonstreaza ca si cea mai modesta femeie are clipe in care se transforma intr-o zeita.

 Copilaria si tineretea lui Cézanne au fost influentate de trei zeite, toate cu o personalitate bine marcata. Este vorba despre ambitioasa sa mama, Anne Honorine, si de surorile sale mai mici, Marie si Rose. Poate ca admiratia sa fata de femeie in calitate de creatie sublima a naturii a fost de vina si pentru relatia sa speciala cu Marie-Hortense – metresa si muza – cu care a trait saisprezece ani ca si cum ar fi niste indragostiti la primele intalniri. Abia in 1886 a acceptat sa se insoare cu ea, desi intre timp presiunile familiei devenisera insuportabile. Fapt intalnit si la alti maestri, avansarea in varsta nu a stins deloc apetitul pentru un erotism bine temperat. Astfel, lunga serie de femei la baie atinge apogeul pe cand pictorul avea saizeci si cinci de ani (1905), cand finalizeaza „Femei la scaldat” – varianta uriasa (210 cm x 250 cm).

 Valoarea acestei lucrari cu sapte nuduri principale consta si in tranzitia pe care o face catre cubism. Este o asemanare izbitoare cu „Domnisoarele din Avignon” a lui Picasso (1907) si-l face pe Cézanne un precursor indubitabil al artei moderne. Si cand ne gandim ca tema femeii care isi apropie mediul acvatic a pornit de la dragostea lui Rembrandt pentru sotia care i-a indulcit batranetile...

PAUL IOAN