Noi detalii privind cazul Pascagoula

vineri, 10 noiembrie 2017

 Unul dintre cazurile cele mai mediatizate de „rapire OZN” este cel petrecut in oraselul Pascagoula, din sud-estul statului Mississippi, pe malul Golfului Mexic. Aici, in seara zilei de 11 octombrie 1973, Charles Hickson (45 ani) si Calvin Parker (19 ani), contramaistru respectiv muncitor la santierul naval local, au plecat la pescuit pe malul fluviului numit tot Pascagoula.

 In jurul orei 19.00, la vreo 10 metri de ei, a coborat un obiect oval cu diametrul cam de 30 de metri, in jurul caruia se roteau lumini albastre. Obiectul a stat un timp nemiscat, plutind la vreo jumatate de metru de sol, dupa care au iesit trei creaturi, inalte de circa un metru si jumatate, cu o piele cenusie si zbarcita (poate un costum de protectie?), capul plesuv si infatisare de roboti. I-au paralizat pe cei doi si i-au dus, plutind, in nava. Aici pamantenii au fost supusi la un soi de examinare medicala, dupa care au fost readusi din nou pe mal. Apoi cele trei aratari au reintrat in vehicul, iar acesta a disparut, intr-un mod greu de inteles, aproape instantaneu.

Martori sau farsori

 Infricosati, Hickson si Calvin au mers, la inceput, la ziarul local. Acesta fiind inchis, au telefonat la o baza a aviatiei militare. De aici au fost indrumati la politie, unde au ajuns pe la ora 22.45. Au povestit cele intamplate serifului Fred Diamond care va declara ulterior ca cei doi erau „speriati de moarte si in pragul unui atac de cord”. Seriful, impreuna cu ofiterul Glen Ryder, au supus martorii la o ancheta in toata regula. Cu toate tertipurile folosite, cei doi nu au putut fi facuti sa se demaste ca farsori, ori sa se contrazica.

 Au urmat teste medicale, care nu au gasit nimic deosebit. Publicitatea nu a putut fi insa evitata. In trei zile care au urmat, la biroul serifului din Pascagoula s-au inregistrat circa 2000 de apeluri telefonice de la reprezentantii presei din intreaga lume. Au venit si Prof.Dr. James Harder de la Universitatea Berkeley (California) si Prof. Dr. J. Allen Hynek de la Universitatea din Evanston (Illinois) care i-au anchetat din nou pe cei rapiti, ca si pe politistii care i-au interogat. S-a folosit apoi si regresia hipnotica, precum si detectorul de minciuni. Totul indica faptul ca cei doi erau sinceri.

 La 28 de ani de la acest eveniment, a aparut un nou martor al incidentului. Un subofiter de marina, in retragere, a contactat publicatia „The Mississippi Press”, pentru a relata o observatie pe care nu o putea uita.

 Mike Cataldo din localitatea Rotonda West, Florida, a declarat ca, pe atunci, era in echipajul destinat submarinului USS Tunney, aflat in constructie, la santierul naval Ingalls din Pascagoula. In amurg, el si colegii sai de echipaj Ted Peralta si Mack Hanna se deplasau pe autostrada US 90, indreptandu-se spre oraselul Ocean Springs. Peralta conducea, Hanna era pe scaunul pasagerului din fata, iar Cataldo se afla pe bancheta din spate. Asa cum povestea: „am vazut la orizont un obiect foarte ciudat care zbura dinspre nord-vest, de-a lungul autostrazii 90. Mergea destul de repede. A coborat intr-o zona de paduri si mlastini, ramanand sa pluteasca deasupra coroanelor copacilor, poate pentru un minut. Am oprit masina in afara soselei, urmarindu-l. Ne-am spus: «Dumnezeule, ce este asta»... L-am vazut indiscutabil. Am vorbit despre el. A fost o stea cazatoare, un meteorit? Oricum, era ceva foarte diferit”. Cataldo a mai spus ca obiectul arata ca o tamburina de mari dimensiuni, cu lumini marunte care sclipeau pe el. „Pe cat de repede ne-a sarit in ochi, tot atat de repede a si disparut”.

 Martorul a mai spus ca, peste nu multe minute, a avut parte si de o a doua intalnire cu strania nava, pe cand se apropia de casa. „Nu mai era la fel de sus ca atunci cand am vazut-o prima data... A fost ceva real”, a adaugat el. Ajuns acasa, s-a grabit si i-a spus sotiei sale ce i s-a intamplat. „Abia imi controlam respiratia. Nu eram socat, doar foarte emotionat de ceea ce vazusem... A fost cel mai ciudat lucru pe care l-am vazut vreodata... A fost cam infricosator”.

 In dimineata urmatoare, Cataldo s-a dus la ofiterul comandant al echipajului de pe submarin si a facut un raport. Lunea urmatoare, el a contactat Baza Fortelor Aeriene Keesler din Biloxi si si-a lasat numarul de telefon. „Ofiterul meu executiv si membrii echipajului erau convinsi ca suntem niste zapaciti si nebuni”, a adaugat el. „Nu s-a mai intamplat nimic. Cei de la baza Keesler nu au mai sunat si nici nu au revenit cu vreo masura”. Peste noua ani, Cataldo s-a retras din Marina. El nu s-a intalnit niciodata cu Hickson ori cu Parker.

 Cei doi martori, rapiti la Pascagoula, au declarat ulterior ca nu si-au dorit ca intamplarea lor sa ajunga in presa. Ei voiau doar sa notifice autoritatile competente, departamentul serifului, suspectand ca nava ar putea fi a unei puteri militare straine. Charles Hickson a relatat ca a intalnit cativa oameni care i-au spus ca nu-l cred, dar n-a fost ridiculizat niciodata, nici el, nici familia sa. Nu acelasi lucru se poate spune despre Calvin Parker, care, folosind expresia lui Hickson, „n-a mai fost acelasi om ca inainte” intalnirea l-a ruinat. El si-a schimbat de mai multe ori locul de munca si domiciliul, pentru a nu se expune etichetarilor si comentariilor. Hickson a mai spus ca stia ca si altii au vazut ciudata aparitie, dar nu au iesit in public sa declare aceasta. „Ne-ar fi ajutat in mod cert, daca ar fi spus ceva”, a comentat el.

 Hickson a scris ulterior o carte despre intalnire, a fost intervievat de mai multe ori de catre comunitatea stiintifica si a participat la seminarii privind extraterestrii. Pana la moartea sa, in 2011, el nu s-a abatut, nici macar sub hipnoza, de la detaliile privind intalnirea avuta, in spatele cladirii vechi a santierului naval Shaupeter de pe raul Pascagoula.

 Hickson a descris cele trei creaturi ca fiind palide, fantomatice si inalte de aproximativ 1,5 metri. Aveau gheare sau clesti ca de crab si picioare rotunjite. El a spus ca pluteau si pareau mai degraba sa alunece decat sa mearga. Amandoi au fost luati la bordul navei, intr-o incapere ovala, spatioasa, bine iluminata, fiind aici examinati cu un soi de „ochi”. Dupa aceasta examinare, el spunea ca a avut mereu sentimentul ca „ei stiu in permanenta unde sunt si ce fac”.

 Parerea lui Hickson era ca cei ce i-au rapit „au fost niste roboti, intrucat nu am vazut niciun ochi, nu dadeau niciun semn ca ar respira si nu aveau gura. Era doar o taietura dreapta. Dadeau impresia ca aveau ceva de facut si-si indeplineau sarcina. Apoi ne-au scos inapoi, ne-au pus jos si au plecat”.

Impreuna cu extraterestrii?

 Hickson spunea ca nu poate aprecia cat timp au fost cu nepamantenii, dar el si-ar mai dori o alta intalnire cu ei. Spunea ca, dupa rapire, „nu aveam curajul sa mai ies noaptea singur, aveam cosmaruri, sotia mea chiar m-a ajutat sa depasesc aceasta situatie... Acum, frica e dusa complet, deci as vrea sa-i intalnesc din nou si sa vad daca ma vor duce in lumea lor. Cred ca daca vor face asta, ma vor aduce si inapoi. Intreaga noastra lume a ajuns acum intr-o situatie groaznica”.

 Capitanul Glenn Ryder, ofiterul de serviciu din departamentul serifului, a declarat ca in acea seara, in jurul orei 11.00, cand Hickson a sunat de la un telefon cu plata, era o perioada aglomerata dar el insista sa vorbeasca chiar cu seriful Fred Diamond. Acesta se intamplase sa fie deja in pat. Hickson a intrebat cine este a doua persoana ierarhic responsabila. Ryder i-a spus ca el este acela. Hickson i-a spus atunci lui Ryder ca are ceva de declarat, dar se teme ca Ryder va rade. Ryder i-a zis sa-i dea inainte, dar cand Hickson a terminat, nu s-a putut abtine sa izbucneasca in ras.

  „I-am spus sa astepte acolo si voi veni sa vorbesc cu el. El a zis ca se duce acasa si mi-a dat adresa, ca sa pot veni acolo”, a declarat Ryder. „Calvin Parker era complet isterizat. Trebuia sa fac o confruntare, asa ca i-am dus, cu masina de patrulare, la biroul serifului”.

 Hickson si Parker au fost interogati in detaliu, apoi au fost dusi intr-o camera retrasa, unde era si un magnetofon, pentru a-i prinde cu vreo minciuna. Cele inregistrate cat au fost singuri, au convins ca nu era vorba de o farsa. A doua zi, politistii au examinat locul presupusei aterizari, dar nu s-au gasit acolo dovezi fizice – urme de arsura sau amprente.

 Ryder a mai spus ca politia a inregistrat si alte apeluri privind lumini misterioase vazute in acea noapte, dar numai Parker si Hickson au raportat ca au fost luati la bordul unei nave spatiale.

DAN D. FARCAS