Maestrul Ón oglinda

joi, 24 august 2017

Cât de mândru trebuie sa fi fost Albrecht Dürer când s-a imortalizat precum un Christ în tinuta aristocratica, cu plete ondulate si priviri blânde, întelegatoare fata de pacatele lumesti. Cât de obsedat trebuie sa fi fost Rembrandt de propriul chip ravasit de ani si nu prea daruit de natura cu frumusete. Cât de timid trebuie sa fi fost Vincent van Gogh în raport cu o lume care nu l-a înteles, atunci când îsi picta fizionomia fara sa se uite în ochii privitorului, ci undeva, spre un orizont indefinibil.

 Marii maestri ai picturii universale au ceva în comun, dincolo de epoci si curente: verva cu care au realizat autoportrete. Nu pentru a le vinde, ci pentru ca aveau certitudinea ca prin arta lor devin nemuritori. Ceva din dragostea de sine a lui Narcis anima spiritul fiecaruia. Autoportretul are radacini în antichitate. Poate ca Bak, sculptorul faraonului Akhenaton, a deschis lista (anul 1365 î.Hr.). În Europa, înainte de Gutenberg, apar autoportrete în ilustratiile unor manuscrise – la Giotto di Bondone (1267-1337) si Masaccio (1401-1428), de exemplu. Dar primul mare autoportretist al picturii universale a fost Jan van Eyck (1433) – lucrare în ulei pe lemn. Renasterea, în toate etapele sale, a cunoscut explozia narcisismului si, pe alocuri, adevarate psihoze artistice.

 Campionul îndragostitilor de propriul chip a fost germanul Albrecht Dürer, cel care a realizat autoportrete si pentru a le vinde, de-a lungul traseelor sale europene. De multe ori, maestrii au apelat la un fel de truc, si anume autoportretul scenic. Astfel, Michelangelo devine Sf. Bartolomeu în „Judecata de Apoi” (Capela Sixtina), Rafael devine un învatat al „scolii din Atena”, Paolo Veronese devine cântaret la vioara în „Nunta din Cana”, Caravaggio devine un „Bachus” adolescentin sau capul lui Goliat din mâna lui David, iar Francisco de Zubaran (1598-1664) se transforma în apostolul Luca.

 Critica numeste astfel de autoportrete drept „prestigioase” sau „simbolice”. Dar, din punct de vedere cantitativ, cele mai multe sunt „profesionale” (artistul apare în atelier) si „personale”, în care pictorii se auto-analizeaza din punct de vedere psihic sau fiziologic. Astfel de reprezentari au dat posibilitatea stabilirii unor diagnostice pe care însisi pictorii le banuiau sau le stiau. Van Gogh este un astfel de caz – maniaco-depresiv incurabil. Cea mai socanta ipostaza este cea a austriacului Egon Schiele (1890-1918), al carui autoportret masturbându-se, dar si altele, au condus la ideea unui dezechilibru sexual major, cu tendinte spre pedofilie.

 Un capitol aparte al acestei teme îl reprezinta pictoritele. Toate femeile se considera frumoase (cel putin pâna la o anumita vârsta, dupa care triumfa distinctia), însa nici una din marile artiste nu s-a imortalizat nud. Cele mai multe doreau fie sa-si etaleze finetea toaletelor, fie sa se imortalizeze în interioare exceptionale – reale sau imaginare. Campioana autoportretistelor este frantuzoaica Élisabeth-Louise Vigée-Le Brun (1755-1842), cu o colectie de 37 de autoportrete (la egalitate cu van Gogh)... Documente istorice, autoportretele maestrilor nu sunt deloc simple exercitii de autoadmiratie.

PAUL IOAN