Garguii mit, fantasme, realitate

joi, 24 august 2017

Probabil oricine a resimtit, macar o data, o senzatie de neliniste, de teama nelamurita în preajma acestor stranii creaturi de piatra. Scriitorul francez S. Tesson considera ca garguii au sarcina de a-i supraveghea pe oameni. Subiect despre care am mai scris si noi, însa asupra caruia revenim, datorita unei anume nuante de spectaculozitate bizara ce îl învaluie. Dar, de fapt, ce sunt bizarele statuete cu chipuri apocaliptice care vegheaza ori poate ca doar împodobesc numeroase constructii ce dateaza în special din epoca medievala?

De la utilitate practica la religie, arta si stiinta

 Cuvântul „gargui” (gargouille, în franceza) este compus din radacina „garg” si cuvântul din franceza veche „goule” (din latinul gula; „gura”, în româna), facând referire la zgomotul apei de ploaie care cade pe caldarâm prin jgheaburile si burlanele de scurgere ale caselor.

 Garguii au aparut în Antichitate, având forme simple, întruchipând de regula animale. Spre sfârsitul epocii antice ei nu au mai fost utilizati, însa au revenit în forta la începutul secolului al XIII-lea, odata cu stilul gotic, în Franta; mai exact, în jurul anului 1220. Au devenit apoi mult mai numerosi, arhitectii contribuind si la diversificarea si la complexitatea functiilor lor. Asa se face ca garguii au capatat treptat si calitatile unor splendide opere de arta, chiar daca formele lor evocau veritabile bestiarii generate de cele mai insuportabile cosmaruri.

 Sursele principale de inspiratie pentru crearea garguilor erau, de fapt, bestiariile, cel mai cunoscut fiind Fiziologul, lucrare din secolul al II-lea, în care apar desene cu animale reale ori, frecvent, imaginare, luate ca simboluri crestine. Ele si-au subsumat însa si un rol de cunoastere, transmitând Evului Mediu numeroase cunostinte privitoare la plante, animale si oameni. În acelasi timp contineau deseori si texte cu caracter legendar si, mai rar, stiintific.

Un simbol crestin înspaimântator si feroce

 Catre sfârsitul secolului al XIII-lea garguii devin mai elaborati si figurile umane iau tot mai frecvent locul modelelor animaliere. În veacurile urmatoare vor dobândi mai mult în lungime, finete, dar si în ferocitate. Trei secole mai târziu, dominante ca model si imagine deveneau himerele – statuete cu aspect fantastic si înfricosator –, dar utilitatea lor devine pur decorativa. În fond, sub acest nume se aduna opere de arta autentice, de cele mai multe ori cu autori anonimi. Sa remarcam însa magistralele realizari de la Catedrala Notre-Dame de Paris, „semnate” de Eugène Viollet-le-Duc.

 Formele multiple si neasteptate ale garguilor se afla în opozitie clara cu cele ale sfintilor, nemaisupunându-se unor canoane rigide, ci lasând frâu liber imaginatiei creatoare. Sub o forma nu tocmai linistitoare, e drept, dar având remarcabile calitati artistice. Ceea ce nu înseamna ca simbolismul lor a fost anulat în acest context.

 Astfel, garguii ramân, în primul rând, gardieni ai Binelui (de fapt, ai bisericilor), alungând fortele raului reprezentate de spirite malefice, demoni, entitati non-crestine. În legatura directa cu aceasta idee se afla de altfel, în continuare, rolul practic al garguilor, dar cu conotatii clare: evacuarea apelor murdare, apa fiind în crestinism simbol al purificarii.

*  *  *

 Posibila reminiscenta a unor credinte precrestine ale Romei antice, garguii au ramas si protectori ai Casei lui Dumnezeu, dar si ai caselor credinciosilor, totodata avertizându-i pe acestia din urma în legatura cu ispitele venite permanent „din afara”. Aspectul lor terifiant, feroce, grimasele înfioratoare nu sunt îndreptate împotriva omului, ci au drept scop alungarea Raului, cel mai mare dusman al crestinismului. Ei reprezinta asadar ilustrarea perfecta a principiului medieval major potrivit caruia „salvarea si lumina nu le gasim altundeva decât în Casa Domnului”.

ADRIAN-NICOLAE POPESCU