Apa si melancolia

vineri, 11 august 2017

John William Waterhouse (1849-1917) s-a nascut la Roma, iar pe când avea cinci ani familia sa s-a stabilit în Anglia. Exact în acel an, 1849, un grup restrâns de pictori de avangarda – prima de acest fel din secolul al XIX-lea – avea sa puna bazele curentului numit „Pre-rafaelit” (dintre cei mai cunoscuti initiatori îi citam pe Dante Gabriel Rossetti si John E.Millais).

 Adversari ai tendintelor promovate de British Royal Academy of Arts (înfiintata în 1768), pre-rafaelistii erau admiratorii picturii lui Rafael si denuntau manierismul post-rafaelian. Practic, ei doreau o întoarcere la puritatea evului mediu, la stilul numit generic Quattrocento (secolul al XV-lea italian). Aceasta rebeliune artistica – criticata aspru si de însusi Charles Dickens – se autointitula „fratie” si membrii ei au semnat multa vreme adaugând iscaliturii initialele „PRB” (Pre-Rafaelite Brotherhood).

 Adversitatile au mers uneori foarte departe, Dickens afirmând malitios ca în pânza „Christ în casa parintilor”, a lui Millais, parca apare un grup de... alcoolici! În acest context deloc favorabil, tânarul pictor Waterhouse are curajul sa se apropie de avangardistii englezi, chiar de la începutul carierei sale – anul 1870. Este greu de spus care sunt motivele pentru care acest artist a aprofundat atât de mult tema mortii si a fetei aflata în mare suferinta sufleteasca si autoizolata la malul apei. Poate ca un raspuns ipotetic îl aduce moartea celor doi copii ai sai (din casatoria cu pictorita Esther Kenworthy), pierdere care l-a cutremurat profund si l-a afectat toata viata. Oricum, cert este faptul ca tema Ofeliei si nu a nimfelor l-a preocupat obsesiv pe Waterhouse (nume parca predestinat).

 Ultra-sensibilul artist a preluat tema suferintei din dragoste a fetei si din mitologia engleza. Si asta pentru ca una dintre pânzele mereu reluate a fost celebra „Lady of Shalott”, unde este venerata nefericita Elaine din Astolat, care îl iubea fara speranta pe Lancelot – personaj al legendei arthuriene a Mesei Rotunde. În întreaga sa opera, Waterhouse a facut din cele doua personaje – Elaine si Ofelia – adevarate cicluri artistice, carora le-a dedicat mai multi ani din viata.

 Romantic incurabil, acest artist al ultimei perioade a Pre-rafaelitilor (care au disparut o data cu noile curente avangardiste ale secolului al XX-lea) nu a promovat nudul feminin, aproape indispensabil mediului natural al lacurilor. Tinerele sale fete sunt îmbracate într-un fel de voal care le disimuleaza perfectiunea formelor. Uneori apar semi-nuduri (de exemplu în „Hylas si nimfele”), acolo unde subiectul mitologic o impune. Este, poate o urma a moralitatii excesive întronate de epoca victoriana, când sânii si coapsele femeii erau „zone tabu” conform moralitatii impuse de regina Victoria. În 1895, Waterhouse este admis membru al Academiei Regale de Arta (unde a functionat în calitate de consilier), desi era un ultim reprezentant al unui curent avangardist. Artistul a murit de cancer, în 1915, când înca mai lucra la ciclul Ofeliei. A fost unul dintre ultimii perfectionisti ai formelor si mesajelor clare, „ratacit” printre post-impresionisti, cubisti si fovisti.

PAUL IOAN