O īntālnire de gradul III īn 1939

joi, 01 iunie 2017

Pe George Pârvu, doctor în geologie, din Bucuresti, îl cunosc din 2015 si nu am motive sa ma îndoiesc de sinceritatea lui. Asa cum a relatat el, în mai multe rânduri, într-o dimineata cu soare stralucitor, pe la începutul lunii august 1939, când avea 9 ani, iesise, împreuna cu patru colegi de scoala primara, pe izlazul comunei sale natale, Armasesti, judetul Ialomita. Stând culcati pe spate si privind cerul, unul dintre copii a atras atentia asupra unei stelute, de dimensiunea Luceafarului, care se juca pe cer, urcând, coborând si fugind în zigzag. Apoi aparitia, de parca i-ar fi localizat, le-a dat ocol de câteva ori, dupa care a coborât spre ei. Pe masura ce se apropia, crestea în volum si devenea tot mai stralucitoare. La altitudinea de circa 70-80 de metri, s-a oprit, stationând în aer fara zgomot. Brusc si-a pierdut luminozitatea, devenind mata si de culoarea aramei. În partea inferioara, expusa privirilor, obiectul avea o scobitura, o denivelare circulara spre interior. Doi dintre copii s-au speriat si au fugit, ascunzându-se în spatele ghizdului unei fântâni. Ceilalti, printre care era si George Pârvu, s-au ridicat în picioare si, tinându-se strâns de mâini, priveau uimiti aparitia.

 Asa cum relata martorul: „În cele din urma, s-a lasat pe pamânt, la 40-50 de metri fata de noi... forma sa era aproximativ ovala, ca o lalea cu petalele închise... Dupa aprecierile mele de atunci, obiectul avea cam cinci metri înaltime si trei metri (poate putin mai mult) în diametru... La baza, de la contactul cu solul în sus, pe o înaltime de circa 30 cm, avea un fel de aripioare curbate, ca paletele de la morile de apa”.

O lalea cu petale inchise

 Dupa ce s-a asezat foarte lent pe sol, din „lalea” s-a desprins o trapa, pe care au iesit doi omuleti supli, îmbracati în niste costume de scafandru, colorate în gri, mulate perfect pe corp. Martorul a apreciat ca „erau mai înalti decât noi copiii cu un cap de om”, deci „cam de 1,30-1,35 metri”. De pe trapa, omuletii au sarit sprinten pe sol, l-au examinat cu atentie, apoi au venit spre copii, „unul lânga altul, asa cum mergem si noi oamenii. Picioarele lor se articulau la fel ca ale noastre, iar mâinile si le miscau pe lânga corp la fel ca noi. Unul dintre ei tinea în mâna un fel de baston scurt, asa cum este acum bastonul politistilor, numai ca era mult mai gros. Celalalt tinea un fel de aparat dreptunghiular, de dimensiuni ceva mai mari”.

  Si copiii au pornit spre vizitatori. Când erau cam la sapte metri, „omuletul care avea bastonul în mâna l-a ridicat la orizontala si l-a îndreptat spre noi, fara sa lase impresia ca ne ameninta. Din acel moment nu am mai putut înainta, deoarece în fata noastra s-a ridicat un fel de zid invizibil, tare ca de caramida. Dadeam cu piciorul în gol si loveam ceva tare, invizibil. Am avut impresia ca omuletii se distrau pe seama noastra”. Vizitatorii au privit spre copii câteva clipe, dupa care „ne-au salutat aplecându-si capetele înainte, pâna la brâu”, cam la modul în care saluta japonezii. Apoi s-au întors, „în vreme ce omuletul cu aparatul ca un reportofon soptea continuu ceva în el. Mergeau unul lânga altul, ca doi soldati. Când au ajuns la nava, au sarit pe trapa, au intrat, iar aceasta s-a închis imediat în urma lor”. Nava a decolat, pastrând culoarea mata, pâna la o altitudine de 70-80 de metri. Aici, „s-a aprins ca un bec, a devenit aproape incandescenta si a tâsnit spre cer ca o sageata aprinsa, fara sa produca zgomot sau flacari”.

 Asa cum scrie martorul: „Disparitia navei mi-a creat o stare de regret, simtind un gol launtric, pentru ca a plecat fara sa ne întrebe sau sa ne spuna ceva”.

 Ramasi singuri, copiii s-au repezit spre locul unde stationase „monstrul zburator”. Aici, pe o suprafata circulara cu diametrul de circa doi metri, iarba, desi neafectata, avea o culoare mai galbuie. Dupa doi ani, pe locul aterizarii pamântul era crapat si aspru. Ulterior, când acolo s-a semanat grâu, spicele erau mai scurte, desi la fel de bogate.

 Cei trei copii, ametiti si uluiti de strania întâmplare, au plecat în graba spre casele lor. George s-a hotarât sa mearga la tatal sau, care lucra la statia de cale ferata Armasesti, ca achizitor de cereale. De la islaz si pâna la statie erau circa 2,5 kilometri. Martorul crede ca i-a parcurs, alergând, în opt-noua minute. Spune ca simtea atâta energie în sine ca nu se mai recunostea. Nu putea sta linistit nicio clipa, vibra din tot corpul. Tatal, când l-a vazut, a încercat sa-l mângâie pe cap, dar si-a retras repede mâna, întepat „de parca luase un fir electric în mâna”. George i-a povestit în amanunt ce s-a întâmplat pe islaz.

 În drum spre casa, s-a întâlnit cu preotul si i-a relatat experienta avuta. Acesta a încercat sa-i sugereze ca a vazut doi îngeri, propunându-i sa povesteasca întâmplarea duminica, la slujba, în aceasta cheie. Baiatul nu a acceptat, deoarece nu voia sa minta.

 Prietenii lui George se numeau Fanica si Marcel. Întrucât nici mamei nu-i venea sa creada, i-a propus, ca sa vada ca nu minte, sa mearga împreuna la Fanica. Acesta locuia pe aceeasi ulita cu ei. Dar când au ajuns acolo, l-au gasit pe baiat inert, cu capul în bratele mamei lui. Abia a putut îngâima câteva cuvinte. La scurt timp dupa aceasta a si murit...

 George povesteste ca de aici a rupt-o la fuga spre Marcel, celalalt martor ocular, care locuia la capatul satului. Când a ajuns la el si a intrat în camera, l-a gasit cu capul aplecat asupra unui lighean. Asa cum scrie: „mama lui îl tinea, strâns de cap: vomase si fierea verde din stomac si bila”. Totusi, dintr-un impuls intuitiv, l-a luat de mâna, l-a tras dupa el si, asa cum era, l-a fortat sa fuga. Au fugit împreuna cam doi kilometri, apoi s-au oprit. Într-un mod incredibil, acum Marcel se simtea mai bine. S-au întors tot în fuga, dupa care raul i-a trecut.

 George Pârvu atribuie dramaticele urmari ale întâlnirii, energiei pe care ar fi acumulat-o de la nepamânteni si pe care au pastrat-o în corpul lor „fara sa o consume, fara sa o transforme într-un lucru mecanic... afectând îndeosebi inima, plamânii si ficatul care, fiind neobisnuite cu o asemenea supraîncarcare energetica, au generat disfunctii fatale organismului”. El a adaugat: „Daca eu nu as fi alergat pe distante mari, poate ca as fi suferit aceleasi crize”.

Amnezii trecatoare

 Ceilalti doi copii, cei care s-au ascuns dupa ghizdul fântânii, ulterior nu îsi mai aminteau decât „scene vagi, crâmpeie de eveniment”, ca si cum ar fi devenit amnezici.

 George Pârvu scrie ca, peste cinci ani, pe 10 august 1944, s-a întâlnit din nou cu ciudata aparitie, într-un loc mai departe de sat, unde dormea într-un prepeleac, pentru a pazi un lot cu struguri timpurii. Noaptea a vazut o steluta care efectua un joc în zigzag, urcând si coborând. Steluta i-a dat târcoale, la o distanta nu mai mica de 150 de metri, dupa care s-a departat. A reaparut a doua zi, „cât un butoi de 500 de litri”, luminos. De frica, George s-a ascuns, câteva minute, împreuna cu câinele sau, într-un lan de porumb. Obiectul, dupa ce a efectuat câteva cercuri strânse, „s-a urcat brusc spre cer, ca o sageata aprinsa”. Peste un timp, a auzit iar zgomotul facut de OZN, acelasi cu al celui vazut în 1939. „Acest zgomot nu l-am uitat niciodata, asa ceva nu se uita”. Din nou, a încercat sa se ascunda. Obiectul s-a apropiat, a efectuat câteva cercuri, dupa care s-a departat.

 O a treia întâlnire a avut loc în luna august 1949, într-o poienita din Padurea Sarata, aflata în apropierea hotarului de vest al comunei Armasesti. Într-un moment de cumpana, când avea mari probleme cu conditiile cerute de regim pentru a fi admis la facultate, a vazut deasupra sa, plimbându-se si leganându-se în aer „un fel de geamandura uriasa de forma ovala, ca o lalea închisa, care, la capatul gros avea o scobitura concava, ca un lighean imens, pe fundul caruia era fixat un fel de hublou, de data aceasta puternic luminat, ca oglinda reflector a unei lanterne”. I s-a parut atunci ca obiectul l-a încurajat.

 A vazut din nou un OZN în vara anului 1954, în plin centrul Bucurestiului. De acum George Pârvu absolvise facultatea si lucra la un institut de cercetari geologice. Era împreuna cu un numar mare de martori care au urmarit, cu totii, o aparitie luminoasa, care se strecura printre blocuri, deasupra strazii Edgar Quinet, între Universitate si blocul „Dunarea”. Avea dimensiunile unui ceaun enorm, a executat câteva miscari în zigzag, dupa care a disparut, urcând spre cer cu o viteza fantastica.

DAN D. FARCAS