Omul si iacul

marşi, 21 martie 2017

De mii si mii de ani, omul a trait in deplina armonie cu natura, pana la intrarea in asa-numita civilizatie industriala, care a devenit inamicul spoliator al acesteia. La civilizatiile normale se observa insa un element omniprezent: indiferent de epoca, de loc, de alte conditii, omul si-a legat strans existenta de cel putin una-doua specii de animale. Putin cunoscut in Europa, iacul face parte din aceasta categorie, pentru tibetani el fiind un fel de simbol al vietii.

Viata pe acoperisul casei

 Populatia bhotia a fost nomada, inainte sa se stabileasca in Nepal, pe vaile Nar si Phu. Este o zona mai degraba izolata, ceea ce a favorizat pastrarea de catre locuitorii ei a modului de viata, a elementelor de civilizatie ancestrale. Casele lor seamana cu niste cuburi de piatra cu acoperisuri plate, asezate unul peste altul pe pantele abrupte, vaile fiind rezervate culturilor ce asigura hrana oamenilor. Viata cotidiana se desfasoara in cea mai mare parte chiar pe aceste acoperisuri expuse soarelui, mai confortabile decat incaperile reci, intunecate si afumate ale locuintelor. Satencele se intalnesc in mod frecvent pe acoperisuri pentru a schimba doua vorbe, dar si pentru a se ocupa impreuna de torsul lanii de iac ori de prepararea untului sau pur si simplu ca sa observe ce se mai intampla pe strazile inguste.

 Primavara, locuitorii repara canalele de irigatii, inainte sa treaca la insamantat, iar vara, o parte din ei pleaca spre pasunile de la altitudini mari, cu turmele de capre, oi si iaci. Toamna strang recolta, iar cand vine iarna pornesc spre sud, unde vor face schimburi comerciale. Bhotia nu pot trai doar din agricultura si pastorit. Ei sunt obligati sa vanda unt, branza si iaci, pentru a putea cumpara grau si hrisca. Astfel, fiecare familie va putea vietui pana la viitoarea recolta. Trebuie spus ca bhotia sunt cumva individualisti: organizarea lor sociala se bazeaza pe celula familiala care ii reuneste pe cei ce traiesc din aceleasi resurse. Totusi, familiile coopereaza in perioada insamantatului si a recoltei.

Animalul de supravietuire si funeraliile celeste

 Ca pretutindeni in zonele himalayane inalte, iacul este animalul care asigura supravietuirea localnicilor. El furnizeaza lapte, carne, combustibil, haine si serveste ca mijloc de transport atunci cand localnicii bhota pleaca sa-si vanda produsele si sa cumpere ceea ce le este necesar. Din lana si pielea acestor erbivore se confectioneaza imbracaminte, corturi si corzi; din laptele nacilor (femela iacului) se prepara unt si branza (untul amestecat cu ceai sarat si turtele din faina de orz constituie hrana de baza a populatiei bhotia); balega uscata serveste drept combustibil pentru foc.

 Nu in ultimul rand, un avantaj major il reprezinta si rezistenta deosebita a iacilor la clima aspra a platoului tibetan, dar si la efortul de durata la care sunt supusi pe cararile de piatra ale muntilor. De aceea, meseria de crescator de iaci fiind una foarte dificila, pentru bhotia este o mandrie sa o poata practica.

 Specificul existentei sale izolate face ca populatia bhotia sa creada in spiritele lumii de „dincolo”, astfel ca, de pilda, pentru ei bolile si calamitatile sunt pricinuite de spirite pe care numai preotii lama le pot exorciza. In acelasi timp, ei cred ca spiritele mortilor salasluiesc inca mult timp in cadavre, motiv pentru care le distrug complet.

 Copiii morti sunt ingropati simplu. In schimb, cadavrele adultilor sunt duse – dupa un ceremonial special – in zone inalte, unde barbatii satului supravegheaza venirea vulturilor hoitari, care se vor hrani cu ramasitele pamantesti ale defunctului; doar ceea ce ramane va fi ingropat. Este vorba despre asa-numitele „funeralii celeste”, un obicei ancestral ce dovedeste ca, macar pe alocuri, spiritul stramosilor omului nu a disparut cu totul.

ADRIAN-NICOLAE POPESCU