Īntāmplari stranii īn padurea Hoia-Baciu

joi, 26 ianuarie 2017

Continuând istoria fenomenului OZN în România, începuta în numerele anterioare, în particular istoria „valului din 1968”, nu putem uita de Padurea Hoia-Baciu. S-a spus ca în aceasta zona de agrement pentru localnici, situata la vest de municipiul Cluj-Napoca, s-ar manifesta fenomene paranormale. Începând din anii 1960, profesorul de biologie Alexandru Sift studiase aici fenomene luminoase, magnetice si radiologice greu de explicat, adunând despre ele o arhiva de fotografii bogata, care au disparut, din pacate, la câteva zile dupa decesul sau, în 1993, se pare furate de necunoscuti si duse la maculatura. Cele câteva fotografii ramase au fost publicate în 1995 în cartea „Fenomenele de la Padurea Hoia-Baciu” de Adrian Patrut PhD, profesor de chimie la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca si prieten al lui Sift, care a si continuat cercetarile acestuia.

 Asa cum scrie Adrian Patrut, în ziua de sâmbata, 20 iulie 1968, o zi calduroasa de vara, Alexandru Sift si sotia sa, Viorica, se aflau, în jurul orei 11:00, în una dintre excursiile lor obisnuite, într-o zona preferata, Valea Bongarului din Padurea Hoia-Baciu. Sift, care observa zonele învecinate cu ajutorul unui binoclu Zeiss 8x30, a zarit sus, pe creasta, la marginea Padurii Popilor, la o distanta de circa 250-300 metri, patru fiinte cu aspect neobisnuit, dar, evident, de tip umanoid. Doi dintre umanoizi stateau nemiscati, cu spatele spre observatori, în imediata apropiere a marginii padurii, scrutând din când în când cerul perfect senin. Un alt umanoid era întins pe sol, pe spate, ca si cum ar fi facut plaja. Umanoidul cel mai apropiat de observatori se deplasa cu pasi repezi si cu mâinile la spate, dus-întors, pe un traseu paralel cu marginea padurii. Dupa circa 5 minute, pe cer si-a facut aparitia un balon gri, cu diametrul estimat la 20-25 metri si forma oarecum de para, care se deplasa, cu o viteza de circa 50-60 km/ora, la o altitudine de vreo 100 m deasupra padurii, pe directia vest-est.

Omuleti zburatori cu bot de câine

 În momentul în care a ajuns deasupra locului în care asteptau umanoizii, balonul a ejectat, una dupa alta, la intervale foarte scurte, trei sfere mari, pe o traiectorie verticala descendenta si noua sfere mai mici, pe o traiectorie parabolic descendenta. Sferele mai mari aveau diametrul estimat la 5-6 m, iar cele mai mici, 2-3 m. La jumatatea traiectoriei descendente, deasupra marginii padurii, sferele, de aceeasi culoare cu balonul, deveneau subit invizibile, iar balonul care le-a ejectat a devenit si el invizibil.

 Cei patru umanoizi aflati în picioare si-au ridicat bratele deasupra capului. Dupa câteva secunde, fiecare a fost acoperit, de la crestet pâna la jumatatea corpului, de un fel de parasuta-clopot de culoare alba. Dupa alte câteva zeci de secunde, cele patru parasute-om s-au inaltat încet, pe rând, devenind tot mai difuze, pâna ce, la câtiva metri deasupra solului, au disparut definitiv.

 Dupa estimarile observatorilor, umanoizii erau mici de statura (cca. 1,30-1,40 m), robusti, cu picioare scurte si cu musculatura fesierilor si a picioarelor foarte dezvoltata. Pielea era de culoare închisa, roscat spre brun. Elementul distinctiv îl reprezenta capul relativ mare, cu bot caracteristic, de tip canin. Parul, cam de aceeasi culoare ca pielea, era scurt.

 Dupa ce umanoizii au fost acoperiti de „parasute”, Alexandru Sift a realizat o fotografie în directia zonei observate. Datorita distantei mari si a absentei unui teleobiectiv, fotografia nu reprezinta o dovada concludenta în favoarea realitatii observatiei. Mai putem observa ca, distanta fiind mai mare de 170 de metri, cazul nu poate fi considerat – în sens strict – o întâlnire de gradul III. Este, totusi, un caz foarte ciudat si fascinant, care exemplifica, de asemenea, diferentele dintre tipurile de umanoizi.

 În aceeasi zona, dupa nici o luna, pe 18 august 1968, se petrecea însa un eveniment cu un ecou international mult mai larg. Tehnicianul Emil Barnea (pe atunci de 45 ani) s-a dus sa petreaca o frumoasa zi de vara, împreuna cu alte trei cunostinte, în Padurea Hoia-Baciu. Era cald, temperatura fiind de 37ºC, fara vreun nor sau vânt. În jurul orei 13:00 Barnea se afla în Poiana Rotunda, adunând vreascuri pentru un mic foc. Prietena lui l-a chemat în graba, strigând sa vina repede, deoarece vedea „ceva pe cer”. El a ramas uimit dupa câteva secunde, vazând un mare obiect argintiu de forma rotunda, aplatizata, care se deplasa lent deasupra coroanelor copacilor, de la N-E spre S-V.

 Dupa primele momente de surpriza, Barnea s-a repezit la aparatul de fotografiat pe care-l avea pe patura de pe iarba si a expus, în mare graba, un prim cliseu. Cum obiectul nu se deplasa repede, a avut timp sa-l priveasca liber si apoi sa-l centreze bine prin vizor, expunând un al doilea cliseu. Între timp, ciudatul aparat aerian începuse sa straluceasca intens si sa se rastoarne, ca si cum pozitia sa de zbor i-ar fi fost indiferenta. Semana evident cu o „farfurie” întoarsa, dar Emil Barnea nu cunostea pe atunci decât foarte putine lucruri despre OZN-uri. Subit însa, obiectul a accelerat spre înaltimi, pe o directie oblica. Urmarindu-l prin vizorul aparatului, Emil Barnea a reusit sa-l mai fotografieze înca de trei ori. În ultimele doua imagini, acesta aparea însa doar ca un punct care se pierde în imensitatea înaltimilor cerului.

 Revenit acasa, Emil Barnea, ca si cum observatia l-ar fi lasat indiferent, nu s-a grabit sa scoata filmul din aparat. Abia dupa un timp, dupa ce a expus si cliseele ramase, l-a developat si a facut copii ale straniilor imagini.

„Anomalii” fizice?

 Setul de fotografii de la Cluj-Napoca a fost recunoscut ca una dintre cele mai reusite serii de clisee OZN din întreaga lume, precum si una dintre cele mai importante, datorita aspectelor stiintifice deosebite ridicate de unele detalii relevate pe pelicula fotosensibila. Astfel, o prima analiza a imaginilor a oferit câteva elemente cu totul neobisnuite care au ramas si pâna astazi nelamurite.

 În prima imagine, „farfuria zburatoare” apare ca un obiect având o carcasa metalica, ale carei contururi sunt definite de lumina naturala a soarelui; în a doua imagine au aparut unele modificari: umbra de pe rebord este ilogica, raportata la directia razelor solare (este în partea de sus), deci nu este umbra domului, în timp ce centrul a devenit neclar. O verificare atenta, efectuata pe o macheta de catre specialistii de la Facultatea de Arhitectura din Cluj, a condus la concluzia urmatoare: obiectul devenise el însusi stralucitor, intensitatea luminii proprii fiind mai mare decât cea a luminii solare; umbra ilogica de pe rebord a avut o cauza fizica necunoscuta, nefiind produsa de pozitia fata de soare a obiectului! Marirea celei de-a treia imagini a venit sa confirme constatarea de mai sus, ridicând si alte probleme cu caracter stiintific, la fel de dificile. Aceasta releva un alt detaliu neînteles: în timp ce domul este aici întunecat, rebordul continua sa straluceasca. Evident, stralucirea nu este produsa pe cale electrostatica, dar cum este oare posibil ca sa se realizeze tehnic stralucirea numai a unei parti din carcasa navelor aflate în zbor?

 Fotografiile obtinute pe 18 august 1968 de Emil Barnea au provocat un interes deosebit, nu numai prin calitatea imaginilor si a detaliilor obtinute, ci si prin faptul ca s-a înregistrat pe pelicula o suita de imagini care au prezentat indicii pretioase asupra modului de zbor al OZN-urilor. Drept urmare, fotografiile respective au facut obiectul diferitelor analize efectuate în mai multe tari, care au reconfirmat în final autenticitatea documentului românesc, precum si valoarea sa stiintifica. Astfel, de exemplu, revista franceza OZN „Lumières dans la nuit” a supus fotografiile de la Cluj-Napoca unor expertize foarte exigente, înainte de a le publica, transmitându-le, în acest scop, laboratoarelor belgiene LAET (Bruxelles). Prin buletinul din 12 martie 1970, specialistul G. Delcorps preciza: „Absenta unor probe sesizabile ale unui eventual trucaj si concluziile expertilor precedenti ma fac sa conchid ca cele doua fotografii aflate la mine prezinta elementele majore ale autenticitatii”.

DAN D. FARCAS