Ciocnirea imperiilor

luni, 10 octombrie 2016

 Între marile puteri politico-militare mai mereu divergente, Imperiul Rus si Imperiul Otoman, s-au desfasurat numeroase conflicte militare între secolele XVI si XX. Istoria consemneaza faptul ca aceste serii de razboaie reprezinta cel mai lung conflict militar din Europa. Tinta permanenta a celor doua imperii a fost cucerirea de noi teritorii si de noi sfere de influenta.

Declinul puterii

 Principalele ciocniri militare dintre Imperiul Rus si cel Otoman au fost urmatoarele (vom aminti intervalul respectivelor razboaie): 1568-1570 (din cauza provinciei Astrahan), 1686-1700 („Marele Razboi Turcesc”, cu implicarea lui Petru cel Mare), 1768-1774 (mare victorie rusa, anexarea Crimeii), 1787-1792 (noua victorie rusa, sub conducerea Caterinei a II-a), 1806-1812 (victorie rusa, Tratatul de la Bucuresti, anexarea regiunii estice a Moldovei, numita Basarabia), 1828-1829 (aprins de Razboiul de Independenta al Greciei, noua victorie rusa), 1877-1878 (coalitie crestina alaturi de Rusia, din care facea parte si România, care si-a câstigat independenta în 1877, Osman Pasa si-a predat sabia colonelului român Mihail Cerchez – avansat general –, la Plevna).

 În aceasta lunga serie de razboaie se observa, la o mult mai detaliata analiza, ca Rusia a fost cea care si-a creat mereu avantaje de pe urma victoriilor directe. Imperiul Otoman era în declin. În unele ocazii, Imperiul Rus a fost ajutat de alte forte crestine, chiar daca nu erau dominant ortodoxe, pentru ca Imperiul Otoman – care avea ambitii mari asupra Europei (vom vedea cu alta ocazie lungiile asedii la care a fost supusa Viena), reprezenta o primejdie cât se poate de serioasa.

 Razboiul Ruso-Turc din 1768-1774 a pornit si de la conflictul pe care Caterina a II-a a Rusiei trebuia sa-l stinga în Polonia. Aceasta tara era o preocupare permanenta pentru tarii Rusiei, din cauza pozitiei sale geografice si în primul rând din cauza accesului la Marea Baltica. Ambasadorul Rusiei era cel care guverna din umbra, desi exista un rege al Poloniei. Revoltele polonezilor au condus la un conflict de frontiera cu Imperiul Otoman, pentru ca multi adversari ai Rusiei se retrageau la turci pentru a-si reface fortele. Iar cazacii, luptatori ai Imperiului Rus (populatie prezenta în Ucraina, pe Don si pe Nipru, cât si în Ural), trecusera granita pentru a-i extermina pe rebelii polonezi. Sultanul Mustafa al III-lea a fost atentionat de ce se întâmpla la granitele estice ale imperiului si acesta a decis arestarea ambasadorului rus – ceea ce echivala cu o declaratie de razboi.

 În conflictul declansat, alaturi de sultanul Mustafa al III-lea a fost si Hanatul Crimea (vasal turcilor). Caterina a II-a se baza pe strategul si favoritul Grigori Potiomkin, cât si pe fortele din regiune ostile turcilor. Desi turcii pareau favoriti, greselile marelui vizir (prim-ministru otoman) Mehmed Emin au condus la victoria rusilor.

Pacea de la Kuciuk Kainargi

 La 21 iulie 1774, Imperiul Otoman a semnat Acordul de pace de la Kuciuk Kainargi (Bulgaria), dupa înfrângerea turcilor de la Kozlodui. Desi Rusia returna Moldova si Valahia (}ara Româneasca) turcilor, rusii îsi pastrau dreptul de a proteja crestinii din Imperiul Otoman si de a interveni daca sunt persecutati. Turcii au cedat Bucovina Imperiului Austriac. Rusii au mai câstigat pozitii strategice în Crimea si Marea Azov.

PAUL IOAN