Tunul spatial

Ideea de a folosi un tun gigantic pentru a plasa obiecte pe orbita a fost sugerata prima data de Isaac Newton, in a sa Principia Mathematica. Doua secole mai tarziu, Jules Verne isi imagina un tun lung de 274 m, Columbiad, ingropat pe verticala in pamant, nu departe de unde se afla astazi Cape Canaveral, locul de lansare a navetelor spatiale americane. Chiar daca a parut mereu pana acum o ipoteza stiintifico-fantastica, posibilitatea lansarii de navete spatiale cu ajutorul unui tun este considerat, la ora actuala, de catre savanti, nu doar o solutie realista ci si una extrem de fiabila.

Cel mai mare avantaj pe care o asemenea solutie l-ar presupune, fata de lansarile actuale, ar fi ca rachetele existente trebuie sa ridice in spatiu nu doar propria greutate ci si pe a combustibilului, adesea cantarind zeci de tone, pe cand o racheta „proiectil” n-ar necesita atata efort. Pe de alta parte insa, incarcatura trebuie sa fie suficient de supla pentru a incapea intr-o teava de tun dar si suficient de solida pentru a rezista uriasei presiuni exercitate la lansare, presiunea putand depasi lesne 10.000 G.

Lansarile viitorului

Recent, un fizician american a propus folosirea unui tun cu teava lunga de 1,1 km pentru a trimite, cu mare precizie, incarcaturi necesare statiilor spatiale de pe orbita. Costul unor astfel de transporturi ar fi, a calculat el, de 250 dolari per kilogram, adica de zece ori mai putin decat costa astazi trimiterea unui kilogram de marfa in cosmos, prin procedurile clasice. John Hunter si inca doi colegi de la compania Quicklaunch lucreaza la acest proiect inca din 1992, reusind sa experimenteze, la Lawrence Livermore National Laboratory din California un tun-prototip, cu lungime de 130 m.

Pistonul tunului, functionand pe baza de metan, compresa puternic hidrogenul din „butoiasul” tunului, aruncand la mari distante proiectilul. Intre timp, cei trei cercetatori au inlocuit pistonul cu metan cu un sistem de combustie pe baza de gaze naturale care incalzeste hidrogenul la o temperatura de 1430 grade Celsius, sporind astfel de cinci ori presiunea exercitata de acesta. Un operator deschide apoi o valva, ce permite hidrogenului fierbinte, presurizat, sa patrunda intr-un „butoias de pusca” lung de 1100 metri, unde gazul expandeaza instantaneu, trimitand proiectilul cu o putere colosala in spatiu. Imediat ce incarcatura este lansata, un dispozitiv situat la capatul tunului se inchide instantaneu, permitand recuperarea hidrogenului si, astfel, refolosirea lui. De asemenea, dupa ce proiectilul este lansat, un mic motor de racheta il propulseaza pe o orbita terestra joasa.

Hunter a calculat ca presiunea obtinuta ar fi suficienta pentru lansarea unei greutati de 450 kg cu o viteza de 6 km/secunda. Procesul ar putea genera insa o acceleratie gravita-tionala de pana la 5000 G, ceea ce inseamna ca doar obiecte foarte solide, precum anumite componente de sateliti sau recipiente cu combustibil si provizii pentru statiile cosmice ar putea fi trimise in spatiu cu ajutorul lui. Savantul american admite ca sistemul n-ar putea fi folosit pentru lansarea in orbita a unor oameni, fiindca „o persoana aruncata din tun s-ar comprima probabil la jumatate din statura ei si ar muri instantaneu”.

Quicklauncher ar putea opera din ocean, in zona Ecuatorului, unde viteza mai mare de rotatie a Pamantului ar ajuta la lansarea incarcaturilor in spatiu. Dispozitivul ar putea pluti cu 490 m din teava la suprafata, unde ar fi stabilizat cu ajutorul unui balast iar operatorii l-ar putea manevra foarte usor, pentru a indrepta proiectilele pe orbite diferite. In aceasta luna, Hunter va testa un nou prototip intr-un tanc de apa iar un tun de dimensiuni mari ar putea fi construit, sustine el, in sapte ani, preturile de cost ridicandu-se la suma de 500 milioane de dolari. Optimistii afirma ca este o solutie de viitor, reducand semnificativ costurile mentinerii pe orbita a Statiei Spatiale Internationale, in vreme ce carcotasii, mai pesimisti din fire, spun ca nu va fi decat un „tun” de proportii pe banii americanilor...

GABRIEL TUDOR