Dreptul de a spune NU

„Cand eu nu tac tu n-ai dreptul sa taci!”, spunea candva un faimos poet dizident, convertit ulterior la plutocratie, reflectand practic ideea care i-a calauzit in toate timpurile pe protestatari: curajul de a spune nu, curaj care, desi a devenit un drept in democratie, nu este prea des intalnit nici aici... Si totusi, de-a lungul vremii au existat numeroase exemple de oameni care au indraznit sa se opuna sistemului, ordinelor sau legilor nedrepte, adeseori cu riscul propriei vieti, atunci cand nimeni altcineva nu indraznea sa o faca...

Louis Armstrong nu vrea sa cante pentru rusi

  „Pentru modul in care-mi trateaza fratii din Sud, guvernul poate sa se duca la naiba!”, a exclamat Louis Armstrong atunci cand administratia de la Washington i-a cerut sa mearga intr-un turneu prin Uniunea Sovietica, in calitate de ambasador al bunavointei. Faimosul cantaret de jazz ar fi fost, credea presedintele Eisenhower, un excelent mijloc de a detensiona relatiile incordate intre cele doua superputeri, aflate atunci in plin razboi rece. Doar ca Armstrong nu a vrut sa fie portstindardul unei tari care, desi se intitula cu emfaza campioana democratiei in lume, isi supunea cetatenii de culoare unui regim discriminatoriu strident, mai ales in statele din Sud, unde aveau loc numeroase abuzuri si incalcari ale drepturilor omului. Refuzul sau a starnit reactii controversate in epoca, unii acuzandu-l pe Armstrong de „lipsa de patriotism”, altii felicitandu-l pentru atitudinea curajoasa abordata. De prisos sa spunem ca vorbele lui au fost folosite de rusi, pentru a evidentia „traiul greu al cetatenilor de culoare intr-un regim imperialist”...

Scrisoare din temnita

 Aflat in inchisoare, dupa ce fusese implicat in protestele din Birmingham, Alabama, Martin Luther King a scris una dintre cele mai frumoase pledoarii pentru dreptul de a te revolta, cu mult mai impresionanta decat toate expunerile iluministilor la un loc. Scrisoarea lui Luther King a aparut dupa ce o asociatie a cetatenilor albi din Birmingham  publicasera intr-un ziar local un articol prin care, desi se aratau solidari cu cererile negrilor de incetare a segregatiei rasiale, pledau pentru solutii pasnice si dadeau de inteles ca inca nu e momentul propice pentru implementarea de revolte civile. Pastorul de culoare a raspuns cu vigoarea-i caracteristica, pledand pentru dreptul la demonstratii non-violente si la nesupunere civica, in scopul obtinerii de drepturi. „Pentru mine, este clar ca acest Asteapta!, propovaduit de unii, inseamna de fapt Niciodata!”, spunea King. Dovedindu-si cultura impresionanta, pastorul facea trimiteri la Sf Augustin – „o lege injusta nu este lege”, spre a justifica protestele populatiei de culoare si chiar sustinea ca Iisus insusi fusese „un extremist pentru iubire”. Gestul lui, si mai ales sacrificiul de sine – Luther King va fi asasinat, peste doar cativa ani, de un fanatic – aveau sa duca in cele din urma la desfiintarea legilor rasiale in Statele Unite.

Taxele, inamicul numarul unu al progresului?

 Fara el, n-ar fi existat nici Luther King si nici Mohatmas Gandhi. Dar astazi, numele lui Henry Thoreau este cvasinecunoscut opiniei publice internationale, desi acest filosof care a trait in prima jumatate a secolului XIX va influenta profund nu doar miscarile de nesupunere civica din veacul urmator ci si filosofia anarhista. In lucrarea sa, Walden, el pledeaza pentru o viata simpla, in mijlocul naturii, iar in Civil Disobedience (Nesupunerea civica) ofera argumente in favoarea rezistentei individuale, bazate pe principii morale si indreptate impotriva injustitiei celor aflati la putere. Una dintre principalele tinte ale lui Thoreau a fost abolirea sclaviei, masura care va fi luata cu putin timp inainte de moartea lui, de catre presedintele Abraham Lincoln. „Eu nu cer desfiintarea guvernului, ci doar imediata lui indreptare”, sustinea Thoreau dar in acelasi timp, pledand pentru refuzul de a plati taxele, dadea apa la moara anarhistilor, argumentand ca „guvernul ideal este cel ce nu guverneaza deloc. Iar cand oamenii vor fi pregatiti, vom avea un astfel de guvern.” Au trecut aproape doua secole de atunci si taxele sunt mai prezente in viata cetatenilor, pe toate meridianele planetei, ca niciodata, dovada ca de ele si de moarte chiar nu putem scapa!

Violoncelul contra mitralierelor

 In plin asediu al orasului Sarajevo, cand capitala bosniaca se afla sub amenintarea blindatelor sarbe si in oras se declansase o foamete cumplita iar locuitorii stateau sub teroarea lunetistilor lui Milosevici, un om a avut indrazneala de a protesta impotriva absurditatii razboiului intr-un mod unic. Muzicianul Vedran Smailovici si-a luat violoncelul, s-a imbracat in frac, ca si cum ar fi urmat sa participe la un concert de gala, la filarmonica, si a iesit in piata mare a orasului, unde, netulburat de explozii, srapnele si gloante, a inceput sa cante. A cantat astfel timp de 22 de zile, o zi pentru fiecare dintre compatriotii sai ucisi de gloantele lunetistilor in timp ce stateau la coada la paine. Gestul lui nu a schimbat soarta razboiului – sarbii au continuat sa-i masacreze pe bosniaci pana ce avea sa se ajunga la un armistitiu, dar atitudinea sfidatoare pe care Smailovici a dovedit-o fata de acest razboi inutil s-a vrut a fi un tribut pentru miile de oameni chinuiti, care au suferit in tacere ororile conflictului bosniac. Si o dovada ca, atunci cand armele vorbesc, muzele continua sa cante...

Edificiul de nisip al Imperiului

 Cand britanicii si-au impus monopolul asupra comertului cu sare in India, Mohatmas Gandhi a vrut sa le demonstreze ca indienii nu se vor supune acestui act samavolnic, pe considerentul ca sarea este un dar de la Dumnezeu. El a organizat un mars catre ocean, pentru a arata ca se poate dobandi sare din apele acestuia. A mers pe jos 500 km iar multimile l-au urmat pe „fachirul pe jumatate gol” si nu s-au opus cand fortele de ordine i-au snopit in bataie, cu bastoanele. „Vreau sa castig simpatia lumii prin aceasta lupta a Binelui contra Fortei”, declara Gandhi reporterului de la New York Times, in drumul sau spre coasta. A sosit la Dandi, in statul sau natal, Gujarat, pe 5 aprilie 1930 si, ridicand in palme nisipul imbibat cu apa sarata, a rostit: „Iata cum zgudui temeliile Imperiului Britanic”. 17 ani mai tarziu, edificiul de nisip al Imperiului aveau sa se prabuseasca si India va deveni independenta.

Puterea credintei

 Cat de departe poate merge o miscare de protest? Cu siguranta, pana la sacrificul suprem. A facut-o calugarul budist Thich Quang Du care, pentru a-si dovedi nemultumirea fata de persecutarea coreligionarilor sai de catre guvernul de la Saigon s-a autoincendiat, intr-o piata din centrul capitalei sud-vietnameze. Alaturi de el se aflau si alti calugari budisti si zeci de trecatori, care au inceput sa tipe, oripilati de scena. In tot acest timp, calugarul a ramas nemiscat, in postura de lotus, fara ca un muschi sa i se clinteasca pe chip, fara sa scoata un geamat macar. Cuprins de flacari, s-a prabusit in cele din urma, pe caldaram. Gestul sau a fost urmat si de alti calugari iar protestele vehemente ale comunitatii internationale l-au determinat pe dictatorul Ngo Dinh Diem sa accepte unele reforme, inainte de a fi ucis, in urma unui puci militar. Presedintele american John Kennedy spunea despre fotografia infatisand autoincendierea lui Quang Du ca este cea mai importanta imagine din istorie.

GABRIEL TUDOR