Femei în cautarea nemuririi

Ce putea fi mai de pret pentru o femeie frumoasa – si care dadea dovada si de o oarecare educatie artistica – decat sa pozeze nud, în intimitatea atelierului unui pictor? Erau anii frumosi si nebuni ai impresionismului francez, clocotind în Montmartre si Montparnasse, epoca în care noutatea se învechea foarte repede si post-impresionistii, fovistii, cubistii si, în general, avangardistii stateau la panda pentru a aduce ceva nou prin arta lor. Voiau din tot sufletul sa faca revolutie în pictura si femeile de langa ei îi stimulau cu farmecul lor.

 O astfel de zeita a fost si Suzanne Valadon, despre care am vorbit în numarul precedent. Dupa ce a fost iubita si inspiratoare lui Toulouse-Lautre, Degas si Renoir, aceasta nimfa cu ochi romantici a trait povestea trista dar focoasa împreuna cu pianistul Erik Satie. Dupa sase luni, ea l-a parasit (prevenindu-l în acest sens) si iata ce s-a ales de bietul compozitor dezolat: un trai de tip mizantropic (nimeni nu calca în casa sa), iar dupa moartea timpurie s-au descoperit kilograme de panze de paianjen în locuinta, o colectie de umbrele si patru piane.

Da, Suzanne l-a distrus pur si simplu. Numai ca pictorita si modelul de exceptie si-a continuat aventurile romantice, cu o disperare a omului pentru care arta nu înseamna, totusi, chiar totul. Si asa se face ca a urmat o casatorie de poveste, cu un barbat mai tanar cu trei ani decat fiul sau, Maurice Utrillo. Era anul 1914 cand Suzanne avea aproape cincizeci si cinci de ani (nascuta în 1865), iar proaspatul ei sot, André Utter, avea douazeci si opt de ani. Fusese ultimul loz pe care femeia-artist-model îl tragea. Dubioasa diferenta de varsta si-a spus, doar în cativa ani, cuvantul. Dragostea (aproape materna) s-a risipit, iar Suzanne Valadon simtea cu disperare cum batranetea o ajunge din urma. A mai trait în singuratate pana în 1938, iar la funeralii au fost de fata Derain, Braque si Picasso.

Unele modele au foarte mult de castigat (financiar) de pe urma legaturilor cu pictori de seama. Astfel a fost si cazul frumoasei Genevicve Laporte, o frantuzoaica, fiica de bani gata. Ea l-a prins în mrejele ei pe Picasso, atat de puternic, încat perioada iubirii lor i-a purtat numele (si datorita numeroaselor portrete). Era anul 1951, Picasso avea saptezeci de ani, iar Laporte numai douazeci si cinci. Maestrul, tata a doi copii, îsi traia ultima iubire si chiar voia s-o ia de nevasta. Nimfa l-a refuzat, sfatuita si de Jean Cocteau, care i-ar fi spus: „Fugi, salveaza-ti pielea!” ea si-a salvat pielea, iar în 2005 a vandut la licitatie toate lucrarile pe care le avea de la Picasso. Se mai despartea o data de generosul pictor.

Sa ni-l imaginam pe Édouard Manet întalnind pe strada o fetiscana roscata de saisprezece ani, care canta trecatorilor pentru cativa gologani. Îndragostit pe loc si cu fantezie exploziva, maestrul a „cules-o” si a facut-o celebra prin a sa „Olympia”, care avea sa faca voga în 1863, starnind scandal si admiratie. Se numea Victorine Meurent si nu era majora cand Manet a ridicat-o din pulbere pentru a o zeifica. Dar ironia soartei a fost ca Victorine a studiat pictura si a ajuns sa lucreze pentru Salonul din Paris, uitandu-l pe maestru si parca dandu-i cu tifla. Desi a mai trecut si prin atelierul lui Degas, faima ei a atins piscuri uluitoare tot prin Manet, care a imortalizat-o si în „Dejun la iarba verde”. Despartita cam brutal de mentor, a lucrat ca model înca multa vreme, fiind mereu proaspata si nedorind sa-si întemeieze o familie. Manet a iubit-o pana la finele vietii.

PAUL IOAN