|
 Nu este un secret pentru nimeni ca scenariile catastrofice sunt la mare cautare la Hollywood. Succesul de box office al unei pelicule ce vorbeste despre seisme de gradul 9, eruptii vulcanice catastrofale, inundatii, incendii sau ere glaciare instalate peste noapte este garantat. Daca mai adaugam, printre ingrediente, si vreun tsunami sau un meteorit mare cat China, care se pravaleste pe Pamant, putem fi siguri ca producatorii isi vor umple buzunarele si vor avea sali pline. La o asemenea performanta se pot astepta si realizatorii filmului „2012”, care va rula in curand pe ecranele romanesti.
Ce stiau maiasii si noi n-am aflat? Probabil ca la ora cand cititi aceste randuri, multi dintre dumneavoastra sunt deja la curent cu temerile legate de un posibil „sfarsit al lumii”, care s-ar produce in anul 2012. Pentru ceilalti insa, se cuvine sa facem cateva precizari. Dupa cum se stie, calendarul maias, numit Tzolkin, avea 260 de zile si se baza pe un sistem de masurare a timpului, vechi de cel putin doua milenii si jumatate, cunoscut in America Centrala si foarte precis. Practic, masurarea timpului facuta de aceasta stranie populatie, cunostea doar diferente de miimi de secunda fata de cea oferita astazi de ceasurile atomice. Pentru mai multa acuratete, calendarul Tzolkin era insa utilizat alaturi de un alt calendar, de 365 de zile, numit Haab, impreuna formand un ciclu numit Calendarul Rotund, a carui unitate de baza avea fie 13, fie 20 de zile. Pentru masurarea perioadelor mai mari de timp, maiasii apelau la asa-numita „Numaratoare Lunga”, independenta de ciclul solar. Aceasta numaratoare este cea care se incheie cu data de 21 decembrie 2012. In ziua respectiva la ora 11:11 post-meridian, va avea loc un fenomen astronomic pe care fara indoiala mayasii, care stiau sa prezica eclipsele si aparitia supernovelor, il prevazusera. Soarele intra atunci in conjunctie cu intersectia dintre galaxia Calea Lactee si planul elipticii. Acesta din urma reprezinta traseul pe care Soarele si planetele din Sistemul Solar par sa-l parcurga pe cer, de la est la vest, iar galaxia noastra, Calea Lactee poate fi observata de oricine, in noptile senine de vara, ca o dara albicioasa, intinzandu-se pe cer de la nord la sud. Evenimentul este rarisim, petrecandu-se o data la 26.000 de ani si marcand sfarsitul unei ere din Calendarul Lung al maiasilor, era care a durat 5126 de ani. Practic, cred parapsihologii, in acel moment, fluxurile de energie pe care Pamantul le primeste din centrul galaxiei Calea Lactee se vor intrerupe. Ziua cand Pamantul se scufunda Pornind de la aceste date, regizorul de origine germana Roland Emmerich si scenaristul Harald Kloser au imaginat o poveste inspaimantatoare, care cu siguranta va face deliciul spectatorilor. In bransa, numele lui Emmerich este arhicunoscut, „domnul Catastrofa”, cum este el supranumit, nefiind la prima realizare de acest gen. Sa nu uitam ca el s-a aflat in spatele succeselor „Ziua Independentei” (1996) si „The Day After Tomorrow” (2004), titlul tradus la noi, nu prea inspirat, „Unde vei fi poimaine?” Predilectia regizorului german pentru filmele despre calamitati este, asadar, de inteles iar priceperea cu care el reuseste sa capteze atentia spectatorului atinge, in aceasta pelicula, apogeul. Epica nu-i greu de ghicit: cum ar reactiona lumea moderna la un dezastru planetar, in urma caruia scoarta terestra se prabuseste, ca intr-un joc de domino iar apele oceanului planetar acopera largi suprafete de uscat? Nu lipsesc din ecuatie profetul dispretuit in tara lui – Woody Harrelson in rolul lui Charlie Frost, singurul care avertizeaza asupra imanentei distrugeri, dar pe care desigur ca toti il iau in ras pana la proba contrarie, un scriitor de science-fiction – Jackson Curtis, interpretat de John Cusack – care vede cum cele mai terifiante scenarii ale sale prind viata si, ultimul dar nu in cele din urma, un presedinte de culoare (ca sa fie in ton cu realitatea), in persoana lui Thomas Wilson – Danny Glover. Tragedie sau comedie? Desigur, nu va asteptati la finaluri nefericite, pentru ca Hollywood-ul nu crede in lacrimi. Chiar daca planeta va fi devastata si facuta harcea-parcea, cativa „eroi” tot vor supravietui, dupa ce o agentie guvernamentala americana intitulata „Institutul pentru Continuitate Umana” va scoate, deux et machina, niste navete nou-noute, unde ultimii reprezentanti ai rase umane isi vor gasi adapost. Unii vor aprecia ideea, altii, mai sceptici, vor zambi in barba, ironizand „o alta productie de duzina” menita sa bage spaima in oameni si sa satisfaca doza de masochism existenta in sufletul fiecarui spectator. La fel de hazlii par scenele in care limuzina unde se afla familia lui Curtis este efectiv „urmarita” de prabusirea scoartei terestre, care are bunul simt de a nu depasi viteza legala in Los Angeles, nu de alta dar ar fi riscat sa-i inghita de vii pe eroi! Oricum, chit ca veti rade cu gura pana la urechi, fie ca veti ramane pironiti in scaun, intrebandu-va „Dar daca asa ceva se va intampla cu adevarat?”, veti fi impresionati de cascada de efecte speciale, realizate cu un inalt grad de profesionalism. De altfel filmul a avut un buget de 200 milioane de dolari, asa ca va imaginati „logistica” pe care Emmerich a avut-o la dispozitie. Partea mai putin placuta a fost ca, dupa ce au vizionat trailerul filmului pe Internet, zeci de oameni au ramas atat de socati incat si-au manifestat intentia de a se sinucide inainte de decembrie 2012, pentru ca n-ar putea suporta sa vada sfarsitul lumii... GABRIEL TUDOR
|
BLITZ 
