ISTORII UITATE

Dintre toate conflictele care au marcat istoria omenirii, fara indoiala cel mai sangeros si mai crud a fost Al Doilea Razboi Mondial. Atrocitatile comise impotriva populatiei civile au atins, in acest razboi, dimensiuni fara precedent, de care s-au facut vinovate ambele tabere. Germanii au ucis circa 20 milioane de oameni, in lagare sau drept represalii, in zonele cucerite, Aliatii occidentali au bombardat orase fara obiective militare iar japonezii si sovieticii au pus la punct lagare pentru civili, in care au fost ucise, in total, peste 10 milioane de persoane. Frenezia ucigasa a dus adesea la acte socante, precum pariul facut de doi ofiteri japonezi, care si-au propus sa se intreaca intr-un domeniu macabru: cine decapiteaza cei mai multi oameni cu sabia.

Politologii sunt de acord ca spectrul politic se extinde de la comunism, aflat la extrema stanga a acestuia, la fascism, aflat la extrema dreapta, la mijloc gasindu-se doctrinele democratice. Nimeni nu contesta astazi – poate cu exceptia fanaticilor din ambele tabere – ca atat comunismul cat si fascismul inseamna, in ultima instanta, tiranie. Nici un stat comunist din istorie nu a evoluat vreodata in promisa „societate fara clasa, unde toti sunt egali”. Exemplul cel mai concludent asupra a ce poate declansa comunismul il reprezinta astazi Coreea de Nord, transformata intr-un imens lagar de concentrare, condus de o veritabila monarhie comunista ereditara. Regimurile fasciste de la inceputul secolului trecut au avut acelasi caracter dictatorial. Dar se cuvine sa ne intrebam: a fost oare fascismul o inventie a ultimelor secole, asa cum sunt convinsi majoritatea oamenilor, sau el are radacini mult mai vechi, ce se pierd in negura istoriei?

Evolutia politica a omenirii a cunoscut numeroase suisuri si coborasuri, comunismul primitiv al epocii de piatra fiind urmat de monarhiile despotice orientale, apoi de democratia greaca si imperialismul roman, monarhiile Evului Mediu, de republicile epocii moderne. Dar, pe langa republica si monarhie, cele doua sisteme fundamentale, chiar si la aceasta ora – intr-o epoca in care modelul democratic occidental nu a reusit sa se impuna in multe tari ale lumii – in istorie au mai existat si numeroase alte forme de guvernamant, mai putin cunoscute, pe care vom incerca sa vi le prezentam in randurile ce urmeaza.

Cu exceptia catorva conflicte inegale din perioada coloniala, cand a fost suficient ca tunurile europenilor sa se dezlantuie pentru ca bastinasii sa ceara pace, nu a existat practic razboi in decursul istoriei care sa nu faca victime. Din pacate, aceste victime nu au existat doar in randurile luptatorilor ci si in cele ale civililor necombatanti. Dar pana la cel de-al doilea razboi mondial, nimeni nu indraznise sa faca din uciderea civililor o politica in sine. Nazismul, cu tot cortegiul lui de orori, a facut acest pas, zdrobind vietile a zeci de milioane de oameni. Pedepsele pentru aceste crime par infime dar justitia a cautat, inca de la sfarsitul conflagratiei mondiale, sa-i urmareasca si sa-i aduca in fata legii pe vinovati si o mai face si astazi. Care au fost cele mai renumite procese ale criminalilor nazisti va propunem sa aflam impreuna in randurile ce urmeaza.

Ultimul razboi mondial a adus cu sine suferinte, distrugere si moarte pentru zeci de milioane de oameni de pe intreaga planeta. Indiferent de cauzele care l-au declansat, el a scos din fiinta umana tot ce era mai rau, mai had, mai oribil. Dar pe de alta parte a scos in evidenta si caractere remarcabile, oameni care si-au ajutat semenii cu pretul unor imense sacrificii, ca si uimitoare exemple de curaj si dragoste de viata. O poveste de acest gen, despre care nu s-a stiut nimic, timp de 60 de ani, a iesit la iveala de curand, gratie tenacitatii unui reporter american de la prestigioasa revista National Geographic.

„Cand eu nu tac tu n-ai dreptul sa taci!”, spunea candva un faimos poet dizident, convertit ulterior la plutocratie, reflectand practic ideea care i-a calauzit in toate timpurile pe protestatari: curajul de a spune nu, curaj care, desi a devenit un drept in democratie, nu este prea des intalnit nici aici... Si totusi, de-a lungul vremii au existat numeroase exemple de oameni care au indraznit sa se opuna sistemului, ordinelor sau legilor nedrepte, adeseori cu riscul propriei vieti, atunci cand nimeni altcineva nu indraznea sa o faca...

In istoria stiintei au existat numeroase experimente ciudate, unele parand mai curand apanajul stabilimentelor psihiatrice, desi au fost puse la punct de cele mai stralucitoare creiere ale omenirii. Printre acestea si crearea de razboinici perfecti, total devotati liderilor lor si capabili sa lupte in orice conditii, fara sa resimta oboseala, foamea sau frigul. Acest obiectiv a fost urmarit mai ales de regimurile tiranice, dornice sa-si asigure astfel armate disciplinate. Putini cunosc faptul ca insusi Stalin a intentionat sa realizeze o armata de mutanti, jumatate om, jumatate maimuta. Cum ar fi aratat Cel de-al Doilea Razboi Mondial daca planul sau ar fi dat roade?

Realizarea, la finalul celui de-al doilea razboi mondial, a primei bombe atomice, urmata de lansarea a doua astfel de proiectile asupra oraselor japoneze Hiroshima si Nagasaki, a marcat debutul unei noi epoci in istoria omenirii. Puterea atomului a inceput sa fie exploatata astfel in scopuri distructive si pentru urmatoarele cateva decenii, lumea intreaga avea sa traiasca sub imperiul spaimei, urmarind cu sufletul la gura cel mai bizar razboi din toate timpurile, asa-numitul „razboi rece”. Cursa dintre cele doua superputeri – Statele Unite si Uniunea Sovietica, pentru suprematie pe plan militar, a atins cote inimaginabile, la un moment dat arsenalul lor nuclear fiind suficient pentru a distruge total si o planeta de o mie de ori mai mare decat Terra! In aceasta cursa absurda, sovieticii au obtinut suprematia, lansand, in urma cu aproape 50 de ani, faimoasa „bomba a tarului”.

Cu mai bine de doua milenii in urma, „parintele medicinei”, legendarul Hipocrate, considera trepanatia, o procedura absolut necesara, in cazul unor boli psihice; de-a lungul vremii, ea a fost cu siguranta cea mai des intalnita metoda chirurgicala, dupa circumcizie. Si daca credeti ca aceasta practica bizara, vizand, efectiv, gaurirea craniului cu un burghiu sau prin alte mijloace, la fel de barbare, este de domeniul istoriei, va inselati; trepanatia se practica si in zilele noastre, ba mai mult, unii doctori au ales sa mearga si mai departe, ajungand la extragerea unor portiuni din creierul uman, desigur, pe considerente medicale! Ei au realizat sute de interventii de acest gen, care pe moment au parut o reusita, dar in timp au dovedit ca metoda transforma, efectiv, bietii pacienti, in niste „legume”.

Nu e gresit sa spunem ca a-ti aroga niste calitati si niste merite pe care nu le ai e mai greu decat de a dovedi, pur si simplu, ca le ai. Si poate ca tocmai de aceea farseurii, escrocii si sarlatanii, care se lauda cu ceva ce de fapt nu au trezesc atata admiratie. Lumea pe de o parte ii judeca pentru falsurile lor, manata in parte si de furia ca s-a lasat pacalita cu atata usurinta, dar pe de alta ii admira fiindca au fost capabili sa minta asa de frumos... Exemplele de sarlatani geniali sunt numeroase in istorie. De la indivizi care au vandut edificii sau obiecte ce nu le apartineau, la oameni care si-au luat identitati false, dandu-se drept personalitati de marca ale omenirii si pana la cei ce au „mimat” cu atata succes geniul incat au ajuns sa fie considerati geniali. Nu e un secret pentru nimeni ca in galeria escrocilor de geniu apar, an de an, figuri noi.

Sa ne imaginam urmatoarea scena: este decembrie 1936 si umbra razboiului nu s-a asternut inca asupra germanilor, care traiesc acum al patrulea Craciun de când Hitler a venit la putere si a inceput sa transforme radical tara. Strazile fiecarui oras sunt aglomerate de cumparatori intârziati; sunetele colindelor umplu aerul serii iar oamenii isi ureaza unii altora „Craciun fericit!”, in vreme ce se aduna sub un brad urias, abundent decorat si având in vârf nu o stea ci o zvastica imensa...

Nu incape indoiala ca, din punct de vedere al teritoriului acaparat, al schimbarilor radicale pe care le-a adus prezenta sa pe scena istoriei, Genghis-Han ramane cel mai mare cuceritor al tuturor timpurilor, eclipsandu-i, de departe, pe Alexandru Macedon, Cezar sau Napoleon. Lider al unei populatii nomade, Genghis a fost un fulger care a luminat, efemer, cerul Asiei si al Europei, spre a se intoarce in neant, la fel de repede precum se afirmase. Efectele invaziilor mongole au fost insa mult mai durabile si ciocnirea dintre civilizatii a cunoscut, prin el, noi dimensiuni. Daca despre viata si faptele marelui han al mongolilor se stiu destule lucruri, din pacate despre locul unde si-a gasit odihna vesnica nu cunoastem, in momentul de fata, absolut nimic. Vor reusi oare oamenii de stiinta sa dezlege vreodata acest mister?

Nu incape nici o indoiala ca Alexandru Macedon a fost cel mai mare conducator de osti al antichitatii si cu siguranta una dintre acele personalitati care au schimbat radical cursul istoriei. Ascensiunea lui fulminanta i-a uimit pe contemporani si i-a facut sa creada ca un zeu se pogorase printre ei. Disparitia lui subita si neasteptata a dus la destramarea imperiului cladit, in doar cativa ani, de geniul marelui Alexandru. Au urmat sangeroase inclestari pentru putere, generalii care-si urmasera regele pana la capatul lumii dorind sa acapareze pentru ei cat mai multe cioburi din gloria Macedoneanului...

Vrand sa glorifice vitejia de care ostasii nostri dadusera dovada pe campul de lupta, Alecsandri scria odata ca „romanul are sapte vieti/ In peptu-i de arama”. Desigur, o sintagma metaforica, dar intru totul potrivit inimosilor nostri compatrioti. In randurile ce urmeaza veti vedea ca nu doar urmasii lui Traian si Decebal se pot mandri cu un cumul de vieti ci si multe alte personalitati, dintre care unele ar fi fost poate mai bine ca nici sa nu se fi nascut dar care au dat dovada de o „incapatinare de a trai”, in ciuda numeroaselor atentate comise impotriva lor, incat ne fac sa ne gandim nu doar la un noroc fabulos, ci de-a dreptul la destin...

Din ziua cand Churchill rostea memorabilul sau discurs privind aparitia unei „cortine de fier” in Europa, si pana in 1989, anul revolutiilor est-europene, batranul continent si apoi lumea intreaga s-au aflat permanent sub amenintarea izbucnirii unui razboi de proportii. Din fericire, aceasta infruntare intre statele capitaliste si blocul comunist, dominat de sovietici, nu s-a materializat niciodata si in zecile de ani cat a durat, nu s-a tras nici macar un singur glont. Asta nu inseamna insa ca razboiul rece nu a devenit, uneori, si „fierbinte”, amenintand sa arunce lumea intreaga in haosul unui conflict.

Samuraii reprezinta, pentru occidentali, un capitol misterios si fascinant in istoria Japoniei. Un capitol la fel de abscons ca si multe alte aspecte ale civilizatiei nipone, greu de inteles sau de acceptat pentru mentalitatea noastra. Feudali puternici, cu un deosebit cod al onoarei, pe langa care cel al cavalerilor medievali parea o gluma, samuraii au dominat timp de secole viata politica a tarii de la Soare Rasare, lasand in urma lor o amintire de nesters. Dintre toti, poate cel mai straniu si mai controversat ramane Miyamoto Musashi, inca venerat ca un erou de japonezi.

In zilele noastre, majoritatea statelor civilizate din Europa au abolit pedeapsa capitala, atat pe principii etice, considerand ca nimeni, in afara lui Dumnezeu, nu are drept de viata si de moarte asupra oamenilor, cat si pentru a preintampina eventualele erori juridice. De altfel, in decursul istoriei, mii de oameni au fost judecati, condamnati si executati, pentru a se demonstra ulterior ca fusesera nevinovati... Nu la fel de umanitare sunt jurisdictiile unor state de pe alte continente, care prevad pedeapsa capitala chiar si pentru delicte considerate, in legislatiile altor tari „minore”. Carcotasii sustin insa ca probabil pedepsele aplicate, precum injectia letala sunt prea „blande” si „umane” si insuficient de terifiante spre a baga groaza in posibilii criminali. Trecutul ar putea constitui, din acest punct de vedere, o sursa de inspiratie pentru calaii moderni...

Pentru posteritate, regele evreu Irod a ramas drept unul dintre cei mai detestati tirani ai istoriei, om crud si lipsit de suflet, sluga a romanilor si opresor al oricarei opozitii interne. Personaj descris drept „nebunul care si-a asasinat familia si a ucis un numar mare de rabini” si mai ales, potrivit Evangheliei dupa Matei, drept regele care a poruncit „masacrul inocentilor”, la auzul vestii ca in Israel se nascuse un copil ce avea sa ceara de la el tronul lui David. Dincolo de legende si acuze, care este totusi adevarul istoric despre acest suveran iudeu numit, in ciuda reputatiei sale negative, „Irod cel Mare”?

Potrivit dictionarului explicativ gurmand este acea persoana care, fara a fi neaparat supraponderala, prefera mancarurile gustoase, ba poate fi considerat chiar un „estet al alimentatiei”, intrucat gurmanzii sunt, de obicei, mai atrasi de o masa aranjata cu gust decat de una pur si simplu bogata. Exemplele de gurmanzi, de-a lungul istoriei, sunt extrem de numeroase, de la aristocratii Romei antice, unde un asemenea personaj, numit Vitellius, a ocupat chiar tronul imperial, la un moment dat, pana la suveranii, feudalii dar si calugarii din Evul Mediu sau chiar de mai tarziu –  insusi Ludovic XIV, „Regele-Soare” era un mancau rafinat. Am putea crede ca epoca moderna, in care oamenii de seama au manifestat o deosebita atentie pentru „imaginea publica” a fost saraca in gurmanzi. Nimic mai fals: ea l-a dat lumii pe cel mai mare „flamanzila” al tuturor timpurilor: americanul James Buchanan Brady.

Nu doar asasinatele comise in public constituie mijloace prin care organizatii sau servicii secrete incearca sa se debaraseze de personalitatile considerate „incomode”, ci si crimele desfasurate in cel mai deplin secret, urmate adesea de disparitia fara urma a victimei. Asemenea cazuri s-au petrecut de numeroase ori in cursul secolului trecut, cel mai faimos, ce a declansat de altfel o adevarata isterie colectiva in America, fiind cel al lui Jimmy Hoffa, liderul sindical disparut fara urma intr-o zi de iulie a anului 1975 si declarat oficial mort abia in 1982, desi trupul nu i-a mai fost gasit niciodata. Nu se stie nici astazi cine l-a ucis pe Hoffa si in ce circumstante, dupa cum la fel de misterioase raman conditiile in care a disparut un alt personaj controversat, politicianul marocan Mehdi Ben Barka.