TERRA X

Construit intre 1664-1674 in afara orasului München, Palatul Nymphenburg a fost conceput initial ca o resedinta de vara pentru familia Wittelsbach, electori ai Bavariei. Prima cladire, un pavilion cu cinci nivele in stilul unei vile baroc din Italia, a fost opera arhitectului Agostino Barelli. In secolul urmator, conducatorii succesivi ai Bavariei au transformat modesta constructie in ceva destul de asemanator Palatului Versailles. Asa s-a nascut impunatorul ansamblu, alcatuit din cateva superbe palate, printre care faimosul Amalienburg, asezat in mijlocul unui parc magnific, realizat in 1701 de un elev al celebrului arhitect peisagist francez Le Nôtre.

Persista in opinia publica un sablon prafuit, si anume acela de a avea drept reper pentru un barbat cu succes la femei pe Don Juan sau pe Casanova. Destramarea acestor mituri este foarte convenabila daca ne raportam la un mare artist al secolului XX, deci la un barbat care a si creat ceva, nu numai ca a inotat printre fuste.  Pablo Picasso (1881-1973), contemporan cu uriasul Dalí (care avea cu saptesprezece ani mai putin), le poate da cu tifla si lui Don Juan, si lui Casanova prin viata sa „extrasportiva”. Pana in pragul senectutii, Picasso nu si-a gasit astamparul si mereu intalnea marea iubire.

Numit din 1975 orasul Ho Si Min, Saigonul ramane cunoscut in lumea intreaga mai ales cu primul sau nume. Considerat cel de al doilea oras al Vietnamului, este asezat pe raul care i-a dat numele, cuvantul respectiv insemnand in limba khmera „kapok” adica un soi de arbori uriasi care se inaltau pe malul apei si pe care acum se leagana barci-locuinta si vase-restaurant.

Este chipul unei femei”! Asa spunea Amedeo Modigliani (1884-1920), inca o personalitate a artei universale despre care nu poti spune daca opera este mai interesanta decat biografia. „Modi”, alintul preferat al prietenilor sai, a trait atat de putin – treizeci si sase de ani – pentru ca a fost genul de om care-si simte sfarsitul aproape si parca vrea sa provoace moartea. Suferind grav de plamani inca de la unsprezece ani, adolescentul Modigliani descopera un nou univers, dincolo de doctori si de datoriile falimentare ale tatalui sau (comerciant in Livorno, orasul de bastina): desenul. Mama ii permite sa se destinda astfel, dar baiatul are talent si intra la scoala de pictura din oras. Apoi gandurile ii zboara, asa cum era de asteptat, spre Paris. Acolo isi va gasi dragostea vietii, gloria si moartea.

In secolul trecut rotile Feris, acele uriase schelete metalice, in care oamenii, asezati de cele mai multe ori pe scaune, pot contempla panorama orasului, s-au bucurat de o mare popularitate. Mai mari sau mai mici, au fost plasate in diferite orase, li s-au dedicat cantece si au aparut ca incotestabile vedete in filme. Cea mai cunoscuta este, desigur, cea din Praterul vienez, dar cea mai noua si cea mai mare este British Airways London Eye, cunoscuta si sub numele de Roata Mileniului.

Privind fotografia lui Brancusi si avand operele sale bine aciuate in memoria afectiva, am senzatia ca, strangandu-i mana prieteneste, imi rupe degetele. Este senzatia de forta si tenacitate pe care ti-o inspira acest taran din Hobita, un talent de exceptie care a ajuns la esente prin simplitate asociata cu o gandire care facea universul sa ni se para mai mic, mai acceptabil, chiar palpabil. Plictisit de conventional, Brancusi inoveaza si creeaza o lume a simbolurilor care a captivat intelectualitatea artistica pariziana, care nu stia ca acest om viguros ducea oile la pascut in timp ce copiii de varsta lui se duceau la scoala.

Palatul imperial din Tokio se inalta in mijlocul unei zone verzi, impadurite, cultivate ca atare, aflata chiar in inima uriasei metropole. A devenit resedinta imparatilor japonezi din 1868, cand imparatul Meiji (Mutsuhito) si-a reafirmat puterea in Japonia si a mutat curtea imperiala de la Kyoto la Edo pe care l-a numit ulterior Tokyo. Inainte de respectiva mutare, Castelul Edo era inaccesibilul sediu al legendarilor soguni Tokugawa, cei mai autoritari stapani feudali, care, timp de secole, si-au impartit intre ei puterea Japoniei.

Daca treceti prin Florenta, nu aveti cum sa ocoliti Palazzo degli Uffizi (sau Magistratura orasului) si pentru faptul ca acel edificiu vestit in toata lumea este o „maternitate”. Cunoscuta sub denumirea comuna de Galeriile Uffizi, aceasta comoara universala adaposteste „Nasterea lui Venus” de Sandro Botticelli (realizata intre 1482-1486, tempera pe panza). Nimeni nu mai poate acum, oricat de „imprudent” ar fi, sa nu recunoasca o certitudine: Renasterea a debutat cu o magistrala lucrare a „Butoiasului” (Botticelli), aceasta fiind prima citata intotdeauna cand se vorbeste despre Quattrocento sau Renasterea timpurie.

Inaltat in mijlocul Parisului, in apropierea altor edificii celebre, Panteonul este, fara indoiala, unul dintre simbolurile capitalei Frantei. Nici un roman nu ar trebui sa ocoleasca locul respectiv pentru ca in zona se afla doua simboluri dragi sufletului nostru. In imediata apropiere, langa Sorbona, se inalta statuia lui Eminescu, realizata de Ion Vlad, iar in fata Panteonului, pe frontispiciul Bibliotecii Sainte Genevicve este inscris numele lui Dimitrie Cantemir, alaturi de cele mai sonore nume ale Evului Mediu.

Adoratia lui Eminescu pentru suavul Rafael si Madonnele sale gratioase („Venere si Madonna”) poate echivala, intr-un fel, cu omagiul pe care pictorii l-au adus femeilor care le-au pozat si care, mai intotdeauna, le-au fost si iubite. Dar uneori, omagiul ramane ascuns si misterul se pierde in neant dupa moartea protagonistilor. Un exemplu foarte vizibil si chiar zgomotos este chipul femeii care intruchipeaza Statuia Libertatii din New York. Scuptorul francez Frédéric Auguste Bartholdi (1834-1904), cel care a proiectat maretul monument, nu a suflat o vorba despre sursa sa de inspiratie.

Aflat langa Caserta, langa Napoli, Palatul Regal de aici este considerat una dintre capodoperele arhitecturii italiene. Inainte de a deveni, in 1759, regele Carol al III-lea al Spaniei, Carol de Bourbon a fost regele Celor Doua Sicilii cu capitala Napoli. Regatul era destul de mic, in contrast cu viziunile uriase ale suveranului, privitoare la palate. Cand a inceput constructia Palatului Caserta, in Campania, la 30 kilometri de capitala, regele si-a imaginat un fel de Versailles, poate si mai stralucitor. El l-a ales in acest scop pe arhitectul Luigi Vanvitelli, nascut la Napoli si cunoscut in peninsula pentru lucrarile sale in multe orase italiene, printre care si Roma, inainte de a sosi in orasul natal in 1751.

Ce putea fi mai de pret pentru o femeie frumoasa – si care dadea dovada si de o oarecare educatie artistica – decat sa pozeze nud, în intimitatea atelierului unui pictor? Erau anii frumosi si nebuni ai impresionismului francez, clocotind în Montmartre si Montparnasse, epoca în care noutatea se învechea foarte repede si post-impresionistii, fovistii, cubistii si, în general, avangardistii stateau la panda pentru a aduce ceva nou prin arta lor. Voiau din tot sufletul sa faca revolutie în pictura si femeile de langa ei îi stimulau cu farmecul lor.

Scaldata de razele soarelui, Granada este una dintre mandriile Andaluziei si a intregii Spanii. Gradinile sale par a fi intruchipari ale Edenului, iar palatul Alhambra rasare deasupra acoperisurilor orasului ca o prelungire a Muntilor Siera Nevada. Istoria orasului este tulbure ca a tuturor oraselor mai mari sau mai mici de pe Batranul Continent. In secolul al VIII-lea pe platou exista o mica asezare romano-celtica si o comunitate evreiasca. In 711 din Africa de Nord au sosit aici berberii. La inceput a fost un mic grup condus de curajosul print Tarik ibn Ziad. Dupa ce au traversat stramtoarea Gibraltar, au cucerit repede Andaluzia deschizand astfel drumul jefuitorilor mauri care au ocupat repede aproape intreaga peninsula.

Ce atmosfera divina trebuie sa fi fost in studioul pictorilor care foloseau drept model femei pentru care multi s-ar fi batut in duel sau ar fi baut la nesfarsit absintul uitarii! Ganditi-va numai la exceptionala scena din „Atelierul pictorului”, de Gustave Courbet, in care femeia (probabil sotia maestrului) isi acopera partial goliciunea. Ei bine, pe aceste zeite in carne si oase as dori sa le scot in evidenta, pentru ca este nedrept sa ramana in umbra. Nu numai senzualitatea lor exemplara a contat pentru pictori, ci si tandretea lor, clipele de iubire autentica si, de cele mai multe ori, trecatoare. De ce? Pentru ca alt magician al culorilor si formelor apela la relieful afrodisiac al nudului lor. Treceau din floare in floare, de la un pictor la altul, mandre de atentia binemeritata care se acorda fapturii lor privilegiate de mama natura.

Asezata pe Valea Nilului, cetatea Tebei a constituit cu cateva milenii in urma una dintre podoabele Egiptului antic, resedinta faraonica si important centru religios. Daca Teba de odinioara nu mai exista ruinele vechii cetati uimesc si astazi evocand o maretie greu de imaginat. In vecinatatea acestora se afla in zilele noastre localitatile Karnak si Luxor, presarate la randul lor de monumente impunatoare care, desi macinate de trecerea timpului, sunt marturii ale stralucirii de odinioara.

E foarte dificil sa ne imaginam ca pentru unul dintre cele mai faimoase nuduri ale Renasterii, „Nasterea lui Venus” de Sandro Botticelli, nu a existat un model viu. Dar daca asociem delicatetea acestui nud cu formele masculinizate ale femeilor lui Michelangelo de pe bolta Capelei Sixtine, atunci inteleg ca nuditatea femeii ramasese pierduta in antichitatea greaca, pe vremea cand Afrodita din Melos (rebotezata Venus din Milo) devenise un ideal. Cutumele religioase i-au obligat pe maestii renascentisti sa recurga la acea imagine a zeitei pentru a realiza un nud senzual. Numai ca Michelangelo nu a avut in minte acea imagine, si atunci doar a incercat sa feminizeze un trup puternic de barbat.

Cu multimea minaretelor albe ale moscheelor, amestecate printre turlele bisericilor crestine, cu vechile stradute intortocheate, dar si cu largile bulevarde moderne, cu bazarurile sale pline de zgomot si culoare, cu podurile indraznete si stralucirea inegalabila a Cornului de Aur, Istanbulul pare un loc unde timpul se deruleaza dupa reguli numai de el stiute, osciland permanent intre trecut si prezent, vizand curajos viitorul. Capitala a doua imperii, cel Bizantin si cel Otoman, orasul a inflorit din interferenta a doua mari civilizatii, traditiilor bizantine adaugandu-li-se mireasma orientala.

In lumea marilor aristi, confruntarile de opinii sunt adesea doar perdele de fum care ascund interese meschine. Ca si in politica, prestigiul nu este intotdeauna insotit de valoare intrinseca si se aplica, uneori in mod tragic, zicala: cel mai intelept cedeaza. Astfel au stat lucrurile si in cazul marelui pictor clasic francez Nicolas Poussin, unul dintre maestrii care au facut din barocul francez o piatra de temelie spre neoclasicism si romantism. Venit din nordul Frantei la Paris, la optsprezece ani, Nicolas Poussin (1594-1665) nu se remarca imediat in cercurile inalte ale pictorilor favoriti ai clerului si anturajului regal.

Toata lumea recunoaste ca un mare numar de bauturi alcoolice ajunse celebre au fost inventate de preoti sau de calugari. Fara indoiala insa acestia nu cautau sa descopere noi bauturi ci potiuni cu anumite virtuti medicale. Cu toate ca inventia sampaniei (probabil fortuita) nu poate fi datata si nici atribuita cuiva intr-un mod sigur se mentioneaza ca in 1690, Piérre Perignon (1638-1715), calugar in abatia Hautivillers din Champagne, degustator genial, chimist si fizician, a inventat un procedeu pentru a obtine o spuma care sa apara cu regularitate.

Dreptul la „petrecere” a fost castigat de muritori de la zei pentru ca – in primul rand – acestia se amestecau voiosi cu „supusii” atunci cand era vorba despre alungatul necazurilor si despre abrogarea moralitatii. Astfel, desi termenul de revelion, luat de la francezi si avand drept etimon cuvantul care inseamna „trezire”, toata lumea petrece asa cum n-a mai facut-o pe parcursul intregului an, pentru ca cea mai lunga noapte alba nu trebuie sa semene cu nici un alt chef sau chermeza. Cu alte cuvinte, de revelion este permis orice.