TERRA X

Cunoscut in lumea intreaga pentru comorile aflate intre zidurile sale, dar si pentru intensa activitate culturala desfasurata aici, Palatul Mirabell din Salzburg, construit in 1606, a fost numit initial Schloss Altenau si era situat in afara orasului. Printul arhiepiscop Wolf Dietrich von Raitenau din Salzburg a hotarât constructia faimosului palat intr-un loc discret, cât mai departe de privirile unor curiosi. De fapt cladirea a fost conceputa ca un cadou pentru iubita sa, Salome Alt. Spre sfârsitul secolului al XVII-lea printul arhiepiscop Markus Sittikus, pentru care sederea in palat si plimbarile prin gradini reprezentau reale placeri, i-a schimbat numele in Mirabell, ceea ce insemna „priveliste frumoasa”.

Daca un îndragostit ar vrea sa tulbure eficient sensibilitatea iubitei, ar trebui sa-si atârne deasupra patului din dormitor o pânza de Fragonard. Acest mare regizor al scenelor de dragoste roz-bombon, în care delicatetea gesturilor ar topi si sufletul Mumii Padurii, a fost unul dintre uriasii pictori francezi ai secolului XVIII, care a ridicat stilul rococo la rang de stil regal. Prelungire fireasca a barocului si pregatitor al neoclasicismului, rococo-ul a fost pentru Fragonard modalitatea de a face din frivolitate o salba de petale trandafirii. Domnisoarele sale nu sar în bratele barbatilor, dar stiu sa lase deschis zavorul odailor în care plutesc aromele unui amor nebun.

Insula spaniola Mallorca, cea mai mare din Arhipelagul Baleare, din vestul Mediteranei, se mândreste nu doar cu multimea golfurilor, cu vegetatia luxurianta, cu cladirile si monumentele incarcate de istorie si cu gastronomia rafinata, ci si cu persoanele ilustre care au gasit aici un loc de refugiu si creatie.  Un asemenea loc este Valldemossa, un satuc incântator, aflat la o altitudine de 437 metri, inconjurat de Muntii Tramuntana. Aici au petrecut clipe minunate arhiducele Luis Salvatore de Austria, Unamuno, Ruben Dario. Cele mai faimoase persoane vrajite de frumusetile din Valldemossa ramân insa vesnicii indragostiti, compozitorul polonez Frederic Chopin si scriitoarea franceza Georges Sand. Ei au locuit aici in iarna dintre 1838-1839.

Datorita generozitatii celui care s-a dorit a fi „cel mai mare pictor al secolului”, Jean Auguste Dominique Ingres, cea care era considerata sclava haremului turcesc a devenit o concubina de lux în viziunea occidentalilor. La turci „Odalik” era o simpla servitoare care avea grija de dormitoarele concubinelor sultanului si de trupurile lor gingase, dar la maestrul Ingres fermecatoarea „fata în casa” se transforma in prostituata de lux, o fiinta alintata de toata lumea si despre care se spune ca este, totusi, virgina. Asa a ajuns maestrul Ingres patronul odaliscelor occidentale – idee pe care a preluat-o, sa recunoastem, de la inaintasul sau François Boucher.

Cu un trecut plin de culoare si un prezent plin de o intelegere profunda a sacralitatii, orasul belgian Bruges, „Bijuteria Flandrei” este dominat de biserici si capele. Catolic prin excelenta, orasul pare a fi inchinat Sfintei Fecioare, imaginea ei imprumutand o nota melancolica turnurilor filigranate. Considerata o adevarata patroana a cetatii, Maica Domnului vegheaza asupra locuitorilor  prin cele 600 de statui care o reprezinta. Asezate pe socluri de piatra sau pe fatadele cladirilor, in nise special amenajate, ele sunt opere extrem de frumoase, purtand semnaturile unor mesteri vestiti iar primavara si vara sunt impodobite cu flori.

A fost odata ca niciodata un pictor mexican, Diego Rivera pe numele sau demn de retinut, care a vrut sa faca o surpriza „placuta” americanilor, oferindu-le o mare fresca in care era si portretul lui Vladimir Ilici Lenin. Se intampla in anul 1933, perioada in care Rivera se afirmase pe plan mondial drept unul dintre cei mai apreciati creatori de fresce. Desi era un sustinator infocat al comunismului si chiar al curentelor radicale de stanga, primarul New-York-ului l-a chemat sa realizeze o fresca la celebrul Rockfeller Center. Fresca se numea „Omul la rascruce”. Numai ca cineva a descoperit „la timp” schitele artistului si a constatat ca figura lui Lenin domina latura stanga a lucrarii.

Celebra pentru trecutul ei incarcat de glorie, pentru legendele care o invaluie, pentru relicvele si monumentele sale, pentru vestita Acropola si muntii care o inconjoara, Atena, tine sa reaminteasa tuturor locuitorilor ei, dar si strainilor care-i strabat strazile, ca nu este doar capitala unui stat cu o cultura si o civilizatie straveche ci si ca ea insasi a fost metropola culturala a Mediteranei si poate chiar a intregii lumi antice. O serie de dovezi clare in acest scop au fost adunate in Muzeul National de Arheologie din oras.

Asa cum unii maniaci simpatici jongleaza cu mingea in fel si chip, dand spectacole stradale suculente datorita abilitatilor lor, asa si maestrul belgian René Magritte indeasa crampeie de realitate intr-un joben pentru a scoate apoi la iveala surprinzatoare combinatii. Suprarealist in primul rand – caci a abordat si alte stiluri –, Magritte a fost acel artist inteligent care parca sondeaza inteligenta si imaginatia privitorului. De la un astfel de jongleur cu realitatea afli ca un perete nu poate sufoca vastitatea peisajului care se vede prin fereastra si ca deasupra unei umbrele poti pune un pahar din care sa savurezi apa de ploaie.

In nord-vestul Lisabonei intr-o vale inverzita stralucind in soare, se intinde una dintre adevaratele minuni ale tehnicii secolului al XVIII-lea. Este vorba de apeductul Aguas Livres, dovedind ca iberienii, in special constructorii, nu sunt cu nimic mai prejos decat stramosii lor din antichitate. Traversand valea Alcantara, apeductul respectiv a adus pentru prima oara apa in oras in 1748. Constructia a demarat in timpul regelui Joao al V-lea si canalul principal are o lungime de 19 kilometri. Incluzand insa ramurile adiacente totalizeaza lungimea de 58 kilometri.

 „Genialitatea lui Gianlorenzo Bernini consta in spectaculoasa sinteza a artelor vizuale sculptura, pictura si arhitectura intr-o conceptie coerenta exceptionala, neintalnita nici la Michelangelo”. Este eticheta pusa marelui maestru al barocului italian de catre criticul de arta Irving Larvin si dincolo de aceste cuvinte cu greu se mai poate spune ceva. As indrazni, totusi, sa pornesc de la ideea conform careia de fiecare personalitate a artei se leaga lucruri memorabile inregistrate in memoria afectiva a publicului. Astfel, de genialitatea napoletanului Gianlorenzo Bernini se leaga magnifice repere religioase si laice ale Romei: Piata San Pietro si colonadele sale, Marele Baldachin al Sf. Petru din interiorul Basilicii papale, Fantana Tritonului si Fantana celor patru fluvii si Elefantul cu obelisc din fata bisericii Santa Maria sopra Minerva.

Purtand un nume cam enigmatic, Muzeul Carnavalet expune intreaga istorie a stralucitoarei capitale franceze din cele mai vechi timpuri, reprezentate printr-o piroga datand de circa 4600 de ani i.Hr., pana in zilele noastre, care apar sub diverse aspecte. Istoric prin excelenta, Muzeul este in acelasi timp un muzeu de arta, prezentand opere originale ale artistilor parizieni sau evocand viata orasului. Intr-un cadru arhitectural remarcabil, alcatuit din doua cladiri din vestitul cartier Marais, istoria Parisului se deruleaza in circa 100 de sali si in gradinile in care cresc mutimi de flori si de arbori.

Acestea-s cuvintele lui Nicolae Grigorescu, spuse cu patima colegilor francezi de la Barbizon – celebra scoala de peisagisti francezi, de artisti in aer liber. Romanul inspirase tip de trei ani, la liziera padurii Fontainebleau, fosnetul si aromele naturii, dar pe pamanturi straine. „Natura-i frumoasa peste tot, dar parca una e tara mea”, suspina fiul de taran simplu care ajunsese „mai marele intre zugravii de biserici”. Asa a fost uriasul impresionist roman, considerat cel mai valoros pictor al Romaniei. Nascut in satul Pitaru, judetul Dambovita, in 1838, Nicolae Grigorescu (al saselea copil) descopera de timpuriu o lume rurala saraca, plina de nevoi dar si de o liniste sufleteasca izvorata din intelepciunea cu care oamenii stiau sa traiasca de pe urma pamantului.

Piata Rosie este nu doar inima Moscovei si a intregii Rusii, locul de parada si de proclamatii istorice, interferenta de civilizatii si de epoci. Este un simbol al dainuirii uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii. Numita in ruseste „Krasnaia plosciad”, capata chiar prin acest nume semnificatii multiple. Adjectivul „krasnaia” inseamna deopotriva „frumoasa” si „rosie”, initial insistandu-se pe primul sens si apoi adoptandu-l pe cel de al doilea, poate si datorita simbolurilor politice. Cu cateva secole in urma era locul executiilor publice, principalul sediu al comerciantilor, scena unor intrigi si barfe dintre cele mai diferite.

Memoria afectiva rareori ne joaca feste. Este si cazul de fata, cand vine vorba despre marele maestru italian al barocului tarziu, Giambattista Tiepolo (1696-1770). Inca din copilarie aveam in minte „minunea greceasca” numita Cal Troian si care-mi staruia in minte de pe coperta Eneidei lui Virgiliu. Mai tarziu, intr-un album de arta am descoperit cum si-a imaginat Tiepolo acel cadou viclean al grecilor catre inamicii lor, troienii. Numai ca am avut o usoara nedumerire: mitografii spun ca in pantecul „jucariei” incapeau cel putin treizeci de razboinici (printre care si Ulise), iar in gura Calului Troian se aflau alti doi, pe post de spioni. Or din panzele lui Tiepolo se poate intelege ca nu ar fi incaput nici zece persoane in interior. Sa fi fost o eroare a pictorului?

Aflat pe tarmul golfului cu acelasi nume, la randul sau parte a Golfului Finic, orasul Tallinn, capitala a Estoniei, domina intinderea albastra a Marii Baltice de pe dealul Toompea. Catedrala din varf poate fi vazuta chiar din Helsinki, capitala Finlandei, pentru ca cele doua orase stau fata in fata si o multime de feriboturi, circa 20 pe zi, circula intre ele. Vizitatorul este atras deopotriva de frumusetea cladirilor cat si de atmosfera plina de viata a orasului, de aerul vesel si prietenos al oamenilor. Cercetarile arheologice au demonstrat ca dealul a fost ocupat intre anii 3000-2000 i. Hr. si s-au gasit urmele unei asezari din secolul I i.Hr. Primele fortificatii de piatra dateaza din jurul anului 1050. Au fost ridicate pentru a proteja asezarea comerciala Lindanise, care avea deja o vechime de 150 de ani.

Antonio Canova a fost unul dintre acei artisti incantatori despre care se poate spune ca, daca n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat. Intoarcerea in timp catre magnificele sculpturi ale lui Leonardo sau Bernini este mai lesnicioasa si mai agreabila in compania capodoperelor lui Canova. Acest neoclasic imblanzitor al marmurii de Carrara pentru a da viata eroilor mitologici, parca s-a nascut pentru a intregi un lant sau o stafeta a sculptorilor de referinta ai umanitatii. Viata (1757-1832) si cariera lui au fost „continuate” de precursorul modernismului, Rodin (1840-1917), care la randul sau a fost urmat de cel care a condus modernismul pana la abstract, Henry Moore (1898-1986).

Frumosul Sanssouci (Schloss Sanssouci), cum ii spun locuitorii din Potsdam si nu numai ei, este nu doar un simbol al orasului ci si un loc in care adevarul si legenda pasesc umar la umar. Multe dintre acestea se leaga de numele lui Frederick al II-lea, supranumit Cel Mare, asa cum este cea privitoare la moara de vant din apropierea parcului palatului. Moara este aproape la fel de vestita ca ilustrul ei vecin, minunatul palat. Aceasta asociere a stralucirii regale cu munca grea a omului de rand face locurile si mai interesante, tesand o serie de alte povesti in jur.

Cine a avut privilegiul de a poposi macar o zi la Bologna, aceasta „cittr educativa” a lumii, si a zabovit pret de o clipa in scuarul Universitatii, a trebuit sa-si insuseasca cu uimire faptul ca institutia culturala pe care o admira a fost infiintata in anul 1088! Cruciadele aveau sa inceapa aproape un secol mai tarziu, iar revolutia tiparului mobil a lui Gutenderg era departe. Si totusi, la Bologna invatatii au organizat o scoala intr-o perioada atat de precoce si intr-o Europa framantata de conflicte regionale monarhice si plina de analfabeti... Bologna devenea in secolul XI un simbol al cuceririi lumii prin cunoastere.

Considerat de multi specialisti si iubitori de frumos cel mai reusit complex arhitectural ridicat in Danemarca in mijlocul secolului al XVIII-lea, castelul Amalienborg din Copenhaga a fost opera arhitectului danez Nils Eigtveld. Acesta avea o larga experienta europeana in arhitectura, lucrand la Dresda si la Warsovia cu Matthaeus Pöppelmann, un maestru al stilului rococo, si petrecand un timp la Roma si Paris inainte de a reveni la Copenhaga, in mijlocul anilor 1730.

Cel mai cunoscut pictor si sculptor latinoamerican contemporan, Fernando Botero, este asociat cu faima mondiala a lui Gabriel Garcia Marquez (literatura) si a lui Astor Piazzolla (muzicianul care a revolutionat tangoul traditional al tarii sale, Argentina). Inteligenta si intuitia artistica l-au determinat pe Botero sa gaseasca o poteca virgina in jungla artelor vizuale si sa-si croiasca un drum foarte bine individualizat – stilul supergreu si inconfundabil „Botero”.